Unde mai e respect înafară de # ?


Mai există oare o categorie profesională respectată?

Mai an erau respectaţi profesorii, medicii, juriştii, inginerii, parctic toată intelectualitatea, tot omul care făcuse o facultate merita o steluţă invizibilă în piept. El ştia că e acolo, societatea ştia că e acolo. Nu prea se făcea tapaj de asta, deşi se mai întâmpla să vezi pe câte o plăcuţă “inginer x” sau “doctor z”. Nu erau funcţii ca acum, pe cărţile de vizită, ci profesii. Ele nu atestau câştigul ci învăţătura, impactul social pe care-l aveai. Reflectau oamenii care ascultau de tine, cei ale căror vieţi erau impactate de profesia ta. Aveai mulţi oameni în subordine, luai multe decizii, erai respectat. câştigul nu era un factor, de exemplu un muncitor cu grad cinci de calificare putea câştiga cât un director de intreprindere sau un medic.

Acum, lucrurile stau altfel. Toată lumea are diplome şi cu toate acestea nimeni nu mai poate înţelege ce scrie pe o carte de vizită. Sunt nişte funcţii inventate de ţi-e greu să mergi pe firul roşu al logicii ca să-ţi dai seama dacă omul lucrează cu mopul sau cu op-ul.

Profesorii, de exemplu, după ce că au lefuri mici sunt luaţi la trei păzeşte de părinţi şi de elevi, trebuie să stea frumos la orele de dirigenţie şi să le explice de ce copiii lor atât de asemănători cu Einstein au rezultate  proaste. De vină nu pot fi decât profesorii, pe cale de consecinţă, dai cu tunul şi nu mai vrea nimeni să fie profesor. Ajung în învăţământ doar cei care nu-şi găsesc de lucru în altă parte. Dar nu i poţi condamna pentru asta. Salarii mici, elevi cu “personalitate”, părinţi “care ştiu tot”. Ce să ceri mai mult de atât? Un glonţ în ceafă.

Să trecem la medici. Salarii mici, sunt acuzaţi că sunt şpăgari, pleacă pe capete acolo unde nimeni nu-i acuză de nimic, fiindcă iau salariul corect, unde sistemul lucrează, unde nu sunt acuzaţi de malpraxis de câte ori se întămplă ceva, unde societatea nu e umorală şi virală. Rămânem fără medici într-un ritm mai alert decât cel al defrişăriilor. Se închid secţii peste noapte. Exemplu concret: eram anul trecut cu mama la Sf Ioan, era după un AV, pe targă, cu sânge-căzuse,  eram deja în spita de vreo opt ore, ne plimba de la o secţie la alta şi mi se zice într-un final apoteotic să cobor la neurologie. Coborâm şi aşteptăm vreo oră şi jumătate, întrebând pe unul şi altul şi spunându-ni-se că încă nu a venit medicul, dar urmeză să vină din clipă în clipă. Nu eram singurii care aşteptam neurologl acolo… până când o asistentă  ne spune ” noi nu mai avem secţie de neuro de două zile” Pentru că orice secţie nu e dată de birou sau de plăcuţa de pe uşă ci de medicul din interior. Nu e medicul, nu e secţie.

Respectăm oare poliţiştii? Da, ştiu, deja râdeţi. Magistraţii? Inginerii? Artiştii? Sportivii? Numai câte bătăi de joc am auzit eu la adresa lui Hagi sau Halep… de preoţi, nici nu mai spun. Nu respectăm pentru că nu mai ave ce înseamnă de fapt respectul. Ni-l pune în piept, la profil, defilăm cu el dar ce înseamnă.

Ce simţi când respecţi pe cineva, cum te comporţi? Ai mai pupă mâna cuiva, a unui părinte bătrân, a naşului, a preotului? Ne mai ridicăm în picioare când intră cineva mai bătrân în încăpere? Ne plecăm ochii când suntem mustraţi? Mai tăcem când ne zice cineva ceva de rău? (nu din servilism şi frică, ci din respect…) Aşteptăm să ni se dea cuvântul să vorbim?  Cum se manifestă, fizic, respectul?  Cum ni se deranjează nouă umorile, comodităţile, când respectăm pe cineva? Şi încă ceva, eu vorbesc de respectul PENTRU cineva, sau CEVA, nu împotriva lui. Vorbesc de respectul pornit din admiraţie, din umilinţă, din poziţionara sub ceva sau cineva, nu de pumn ridicat împotrivă…

Respectul se dobândeşte în copilărie. Noi nu mai creştem copii cu respect. Nu se respectă vârsta, educaţia, cultura, talentul. Toate sunt la grămadă. Copiii sunt egali cu adulţii, toţi copiii sunt talentaţi, toţi au merite, toţi sunt buni, nu se “taxează” nimic. Părinţii numesc personalitate crizele de isterie. Profesorii clachează şi o iau pe arătură. Mass media stă ca un corb la pândă, să ude imediat orice sămânţă de scandal. E o moarte sigură şi nu foarte lentă. În acest haos de respect şi scară de valori mafioţii, baronii, şmecherii, se mişcă precum peştele în apă. (Apropo, şmecher, cuvântul şmecher aşa cum îl înţelegem noi astăzi e un neologism, pe vremea copilăriei mele şmecher era un paria, unul care nu făcea nimic, şi nu se ştie cu, se descurca, desigur+la limita legalităţii. Astăzi copii spun la două vorbe şecher când se referă la ceva “cool”)

Cele mai mari şi mai importante lucruri din macro, se rezolvă în micro. Dacă am reuşi cumva să începem să creştem din nou copii buni, copii calmi, copii respectoşi, nu genii, nu beizadele, am putea avea încă o şansă. Dar nu o avem. E nevoie de mame. Lumea asta are nevoie de mame, ţipă după mame, şi mame nu sunt!

 

 

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: