Îngeri cu opinci sfîrtecate


“Torturile erau bine dozate si încetau în momentul în care detinutul era pe punctul de a muri. Ele erau variate: bataie, infometare, obligatia de a sta intr-o pozitie fixa 17 ore pe zi – picioarele intinse orizontal, mainile pe ganunchi si bustul la 90 de grade – la cea mai mica miscare supraveghetorul intervenind cu bata; erau fortati sa bea urina, sa manance mizeriile din tineta unde isi faceau necesitatile; siliti sa bea apa cu multa sare si lasati apoi sa se usuce de sete, si multe altele, inventate de mintea bolnava a tortionarilor. Cei care cedau erau obligati sa-si faca „demascarea”, adica sa spuna tot ce nu au declarat la anceta, sa-i tradeze pe detinutii care i-au ajutat in inchisoare sau pe gardienii care au avut o comportare omenoasa. De asemenea pentru ca distrugerea sa fie completa, in fata tuturor celor din celula, fiecare trebuia sa batjocoreasca amintirea a ceea ce era mai important pentru el.

Spre exemplu, cineva isi iubea foarte mult mama sau sotia. In fata tuturor, trebuia sa le defaime, sa faca afirmatiile cel mai obscene si absurde la adresa lor. Orice era luminos si bun in constiinta celui toturat trebuia sa fie defaimat si umplut de noroi.” Monahul Moise

 

Cînd citeam, m-am gândit imediat, înspăimîntată, ce făceam eu în anii cinzeci cînd aceşti oameni îşi sfîşiau suflarea pentru neamul ăsta, ţara asta, limba asta. Cum puteam trăi în timp ce la Aiud, la Miercurea Ciuc, la cîţiva km de mine se întâmplau orori care l-ar fi făcut pe Orwell să pară lipsit de imaginaţie.  Primul impuls a fost cel de uşurare, nu mă născusem încă!  Următoarea imagine a fost cu noi în clasă, cu uniformele acelea oribile comuniste, cu cordeluţa pe cap, învăţând despre bandiţi şi cum au vrut ei să “întineze idealurile comunismului” citat care avea să-i pună în perspectivă peste alti 50 de ani, de către gînditorul rus de mare respiraţţie, Ilici. Ilici al nostru, cu rînjet pe toată faţa, careismaticul care a chemat minerii să termine ei în nouăzeci ce nu terminaseră aia în cinzeci si aştialalţi în 89.

“Teroarea a fost atât de înspăimântătoare pentru că s-a făcut cu noi si prin noi. Când vine dusmanul tău, te lupti cu el, după puteri. Aici însă nu, pentru că tu, fratele meu, vii la mine si mă bati. Martirii crestini erau doar ei si dusmanul – ei nu erau torturati de crestini. În cazul nostru nu era vorba numai de a te lepăda de credintă, ci de faptul că fratele tău a actionat împotriva ta. Adică acum vorbesc cu tine si tu mâine mă omori pe mine, eu care îmi puneam viata pentru tine. Aici este aspectul metafizic al problemei. Aceasta a fost marea încercare” Dumitru Bordeianu

Şi dădeam teză, şi scriam despre legionari, cât de răi erau şi cum omorau ei oameni nevinovaţi şi cum voiaiu ei  să le ia comuniştilor buni ţara de la gură dar cum el, Partidul, vigilent, i-a salvat.

“Ţurcanu avea „figura leului”: culca pe prici o victimă, se aşeza lângă ea şi începea treptat să o sugrume. Ajunsese să cunoască atât de bine reacţiile oamenilor, încât îşi doza asfixierea de mai multe ori, în doze pe care el le simţea potrivite, până ce omul îşi pierdea cunoştinţa. Printre primele victime a fost Bogdanovici, care era un fel de adversar personal al lui Ţurcanu.” Ioan Ioanolide

Dar ei comuniştii au avut grijă de noi, ne-au ferit de răul care ne păştea, acela de a crede în Iisus Hristos, de a avea un dumnezeu, de a avea o proprietate, de a continua un trecut şi de a respecta o limbă, o tradiţie. Trebuie o fractură, o frîntura. Şi se ştie, atunci cînd ataci o haită e bine să-i dobori pe cei mai tari. Şi eu au fost cei mai tari. Au rezistat cîte 23 de ani la terori şi la torturi de acest gen.

“Bătaia cea mai obişnuită era cu pumnii şi ciomagul. Bătăuşii ajunseseră mari maeştri în lovituri date la cele mai vulnerabile părţi ale organismului. Sângele care curgea îi întărâta şi mai mult. Au fost rupte coaste, oase, coloana vertebrală. Au fost capete sparte, timpane distruse, ochi scoşi. Pe un tânăr l-au răstignit cu sfori de două cuie din perete şi a fost bătut în ficat până ce a murit. Cu scârbă Ţurcanu l-a coborât de pe perete şi l-a târât afară, unde autorităţile şi doctorul i-au încheiat proces verbal de deces pentru atac de cord. Altuia i s-a dat să bea apă sărată şi a murit în chinuri groaznice. Multora li s-au scos unghiile. De mai multe ori s-a folosit picătura chinezească, stropul care cădea în capul victimelor zi şi noapte până înnebuneau.”.

Dar ei erau “duşmanii poporului” aşa învăţam la şcoală şi aşa au învăţat şi copiii lor la şcoală. Că tatăl şi bunicul au fost duşmani ai poporului dar au fost reeducaţi, prin scoaterea ochilor, dinţilor, prin tasarea coloanei vertebrale şi prin bătaie data la nesfîrşit, de mari preoţi nu mai ştiau nu doar Tatăl Nostru dar nu ştiau nici cum le cheamă pe nevestele lor cu care trăiseră 30 de ani în libertate, înainte de a fi ridicaţi.

“Pe parcurs s-a ajuns la o nebunie colectivă, cu forme tot mai groteşti. Iată o scenă:

Ţurcanu se află în faţa unui grup de multă vreme îngrozit şi desfigurat sufleteşte şi toţi tremură electrizaţi, posedaţi, îngroziţi. Nimeni nu îndrăzneşte să gândească decât “pe linia Ţurcanu”.

Mulţi se întrec în a-i face pe plac. El însă este imperturbabil, ca un zeu al nimicirii şi al morţii. Privirea lui e înfiorătoare, pumnul lui e greu, prezenţa lui îngrozeşte, numele lui obsedează.Ţurcanu se pare că are ceva nou de făcut. În cameră e linişte de mormânt. Toată lumea aşteaptă cu groază iar cei care râd, de fapt rânjesc.

 

– Dezbrăcarea! ordonă el unuia. Tu eşti Fecioara Preacurată iar tu (şi arătă spre altul) eşti preasfântul Iosif. Vom demonstra acum cum s-a putut zămisli Fiul lui Dumnezeu, dracu să-l ia, dintr-o Fecioară rămasă de-a pururi Fecioară. Deci, fă, Marie, pune fundul la bătaie ……………

Să fim iertaţi de limbaj şi de faptul că descriem o astfel de oroare şi blasfemie. O facem cu groază şi durere, dar convinşi că lumea are nevoie de acest şoc pentru a se putea trezi. O lume ea însăşi alienată are nevoie de astfel de grozăvii pentru a putea să fie impresionată şi să devină astfel conştientă de prăpastia în care alunecă.

Ceea ce a ordonat Ţurcanu s-a realizat. Da, domnilor, simţurile acelor oameni funcţionau la impulsurile poruncite de Ţurcanu, prin groaza intensă ce se exercita în victime. Este procesul răsturnat, denaturat al înaltelor trăiri duhovniceşti în care omul îşi poate domina simţurile şi instinctele supuse unor grele încercări, aşa cum au făcut-o sfinţii şi martirii. Noi înşine am putut constata pe viu, în tragica noastră experienţă, faţa şi reversul acestui proces lăuntric.

În timp ce se executa public acest act imbecil şi pervers, la un semn al lui Ţurcanu asistenţa a izbucnit în scandal, râs, huiduieli şi batjocoriri ale lucrurilor sfinte. Oamenii aceia aveau privirile pierdute, instabile, de şerpi în atac, de fiare încolţite de moarte, de nebuni ori de demoni. Expresia feţelor era înspăimântătoare. Gesturile erau agitate, dezarticulate, deşuchiate. Toţi erau obligaţi să aplaude dar nu toţi o făceau în acelaşi stil, căci fiecare ajunsese la o anumită rezistenţă sau decădere. Fantezia a început să lucreze febril şi s-au batjocorit treptat şi alte scene sfinte ale creştinismului:

Fuga în Egipt, Predica de pe munte, Apostolii, Iisus şi Maria Magdalena, Paştele etc.

Prin aceasta se urmărea distrugerea credinţei, ultimul bastion al rezistenţei umane asaltate de forţele întunericului.Cam acestea erau metodele de lucru ale reeducării în Piteşti, dar fondul era cu mult mai elaborat.”

Cît de greu e să trăieşti aşa ceva.

Cît de greu e să povesteşti aşa ceva.

Cît de greu e să vezi că pe nimeni nu interesează.

ÎNTREBĂRI

De ce nu sunt cărţile lor publicate la marile edituri? De ce nu au beneficiat de expunere, promovare, mediatizare? De ce e istoria reinterpretată în cheie proprie a lui Boia pe toate gardurile dar cartea unui Ioan Ianolide, sau poezia lui Gyr, sau Vulcănescu, sau Costache Oprişan sau…vai, cît sunt de mulţi şi de valoroşi!…(nu o găseşti decît dacă o cauţi până-ţi vine rău şi aştepţi după ea) …dar nu sunt suficient de valoroşi să fie publicaţi de Humanistas, sau de Polirom, sau de Curtea Veche…De ce nu se învţşă la şcoală după scrierile lor? De ce nu sunt oamenii aceştia studiaţi la liceu, la istorie, la literatură? De ce nu ni-i asumăm ca modele? De ce lumea nu le cunoaşte numele, de ce nu sunt străzi cu numele lor, de ce îi torturăm  mereu şi mereu, zilnic, cu uitarea noastră?

Mai citiţi aici: http://www.fericiticeiprigoniti.net/

Oricum, eu am de gînd să mai continui subiectul. deci,

VA URMA!

Advertisements

2 Comments (+add yours?)

  1. Ema
    Feb 24, 2016 @ 22:14:46

    Mi-amintesc ca acum ceva vreme am facut un interviu cu Aristide Ionescu, unul dintre ultimii supravietuitori ai Experimentului Pitesti. A scris carti si le-a povestit despre reeducarea prin tortura tuturor celor care voiau sa il asculte. Nu cred insa ca Aristide Ionescu voia o editura mare, nu cred ca si-a dorit vreo clipa sa ajunga in manuale sau sa fie studiat. A vrut doar sa se stie adevarul despre cei ca el si despre cei care i-au umilit, pentru ca in perioada aceea inca mai erau tortionari care se dadeau victime ale vechiului sistem. Am vazut Memorialul durerii de langa Baia Mare, dar alt detinut politic nu am mai cunoscut. Alte istorii din inchisori nu am mai citit, pentru ca am vazut si auzit destul pe parcursul acelui interviu cat sa imi ajunga pentru tot restul vietii, cat va fi ea de lunga. poate ar fi trebuit sa pricep mai mult, dar am inteles doar ca nu e nimic mai important decat echilibrul, individual si la nivel social. Pozitionarea intr-o extrema si refuzarea oricarei alte idei nu va aduce nimic bun niciodata. Toti cei care au supravietuit reeducarii ajunsesera cumva la acest echilibru, prin credinta, si asta le-a permis sa supravietuiasca torturii si chinurilor. Comunismul a inceput cu o idee buna, dar a ajuns o extrema in care toti cei ce nu erau cu ei le erau impotriva. Asta e lectia pe care am invatat-o eu, sa accept ca sunt oameni care nu sunt de acord cu mine. Consumerismul de azi e o alta extrema negativa, dar din acelasi motiv, pentru ca oamenii nu au invatat sa accepte parerea altora, stiu doar sa consume si sa inghita nemestecat idei. Faci un lucru bun ca reiei acest subiect, e bine sa ne amintim. Poate asa voi afla mai multe despre subiect, usor filtrat de tine – eu nu mai am curajul sa intru in subiect. Dar sa lasam sfintii printre sfinti, ca locul lor nu e printre carti cu vampiri si romane de dragoste, nici in manualele inca pline cu adevaruri trunchiate. E doar parerea mea, de fan al literaturii comerciale.

    Reply

    • testoasadeserviciu
      Feb 25, 2016 @ 12:22:54

      Ideea cu marile edituri era referitoare doar ca expunere, multi oameni nu au avut acces la cartile lor fiindca micile edituri patrund cu greu pe piata si au parte de amplasari de mana a doua prin librarii. Nu m.am gandit nicio secunda ca sfintii inchisorilor ar fi avut vanitatea de a fi publicati la Humanitas, departe de mine gandul acesta…

      Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: