Recurs pentru tatăl meu! Şi al tău


O statistică spune că 63% dintre români îşi bat copiii. Nu ştiu cum sunau întrebările chestionarului , nu ştiu cum au fost formulate întrebările, nu ştiu ordinea lor, nu ştiu cum e definită bătaia. Cert este că acum pe mediile de socializare a apărut o campanie sau ce o fi, care spune ceva de genul “dacă eşti dintre cei 37% pune poze cu copilul tău”.  No, fain! Adică părinţii sunt cum ar veni de două feluri, ăia răi, care-şi bat copiii şi ăia buni, care nu. Ăia răi sunt evident mai mulţi. Ce simplificare.

Haideţi să vă spun aşa. Sunt mulţi părinţi care nu-şi bat copiii pentru că, de exemplu:

nu-i văd. Ori sunt la bunici cu anii, pe la ţară sau pe te miri unde  ori dorm seara cînd ajung acasă.

Sau: nu-i interesează. Copii stau ore în şir cu un telefon sau o tabletă în faţă, părinţii la propriile calculatoare, în casă e linişte şi la vară cald.

Dacă ai un minimum de conştiinşă şi de responsabilitate, după ce faci un copil, trăieşti cu întrebarea “sunt un părinte bun? fac ce trebuie? ” E o tensiune de care nu scapi. Dacă îi dai, te întrebi dacă-i dai cît trebuie, cum trebuie. Dacă nu-i dai, te mustri pe tine că n-ai să-i dai destul. Aici, desigur, nu mă refer la bătaie. Dacă stai cu el, îţi spui că ar trebui să stai mai atent, să faceţi mai multe împreună, apoi îţi spui că stai prea mult cu el şi că ar trebui să mergi mai mult la munca, să-i poţi lua una şi alta. Dacă eşti permisiv, te întrebi dacă nu eşti prea permisiv, dacă eşti aspru, nu dormi noaptea că ai fost prea aspru. Şi asta, zilnic, la nesfîrşit. Doar fiindcă-l iubeşti şi-i vrei binele. Faci acest balet minunat , pe o frânghie numai de tine văzută. Şi e bine că e aşa. E necesar să fie aşa. Asta te ţine treaz, alert, ca părtinte.

Şi uite cum o chestiune gravă, adîncă, de conştiinşă este translată ex abrupto într-o statistică. “Nu-mi bat copilul, deci sunt un părinte bun”.

Eu cred că o palmă la vremea ei, face minuni. Eu mi-am luat-o de la ai mei, de cîterva ori, şi le sunt foarte recunoscătoare pentru fiecare palmă primită. Ştiu exact contextul în care mi le-am luat, ştiu ce am spus şi am fost obraznică şi eu cea de acum mi-aş fi tras mie celei de atunci, mult mai multe.

Şi da, mi-am pocnit ( palmă peste ceafă, palma peste fund)  ocazional copiii. Dar nu cred că i-am traumatizat, nu cred că asta m-a făcut un părinte rău. Şi nu cred că dacă nu i-aş fi pocnit aş fi fost un părinte bun. Cred că expresia “de la caz la caz” este regele absolut în ceea ce priveştre relaţiile dintre părinţi şi copii. Nu cred că e cazul să intervină statul sau vreun organism exterior decît în acele foarte rare, extrem de rare cazuri de adevărată violenţă. În general părinţii vor binele copiilor şi copiii ştiu şi apreciază asta, chiar dacă metodele mai derapează uneori.

Îmi pare tare rău de toţi cei care îşi pun acum poze cu copiii lor pe FB convinşi că cea mai bună metodă educativă este ca sub orice formă, niciodată, să nu-ţi baţi copiii. Sper să nu ajungă să regrete aceste defilări de părinte fericit.

Bătaia nu e bună, nici pentru copii, nici pentru adulţi. Ea dovedeşte sfîrşitul comunicării civilizate între doi oameni, dar o joardă la vremea ei, face minuni. Dă o limită şi deschide în acelaşi timp calea spre dialog. Până şi Iisus a luat biciul , până şi Sf. Nicolae a tras o palmă. Existe anumite momente, rare şi bine punctate,  care cer gesturi, nu vorbe. Şi copilul înţelege mai multe dintr-o pălmuţă decît dintr-un discurs lung, plicticos, care-l depăşeşte şi-l oboseşte.

Cred că am avut nişte părinţi buni şi cred că tatăl meu ar merita foarte tare să-şi pună poza cu mine pe FB  chiar dacă statistic intră în cei 63%. De fapt eu aş face pentru tata o categorie de “tată 100%” şi dacă o fac eu, fiica lui, vă poftesc pe voi să mă contraziceţi. Doar că am să vă întreb în baza cărei autorizaţii, cărei legi vă pronunţaţi voi în ceea ce-l priveşte pe tatăşl sau pe mama mea.

Nu-i batem, dar îi lăsăm ore în şir pe tablete şi telefoane şi laptopuri unde se uită la violeşşă, îi lăsăm să vadă ştirile, care sunt absolut groaznice, de la şase şapte ani ştiu deja să citească şi navighează pe internet liberi şi nimeni nu ştie ce citesc, ziarele abundă de fotografii sinistre, nici nu trebuie să le cumperi, urlă de pe tarabe.

Şi să vă mai spun ceva. La şcoală cei mai bătăuşi şi agresivi sunt copiii care n-au auzit în viaţa lor de o joardă sau o pălmuuţă la fund, dar din păcate, statistica asta n-a făcut-o nimeni.

Ca să nu mai spun de copiii nebătuţi ai Americii,care  pun mâna pe arme şi fac prăpăd.

Violenţa nu e un răspuns în sine, niciodată. dar îi rog pe toţi părinţii care se bat cu pumnii în piept că nu-şi altoiesc copii să nu mai înjure la semafoare, să nu mai joace jocuri cu împuşcături, să nu mai bîrfească şi să nu mai vorbească de rău (nu cred că violenţa verbală e mai puţin nocivă) şi în general, se fie non violenţi cu adevărat. Ăn profunzime. Altfel totul e doar o mascaradă ieftină numai bună de pus insigna de părinte bun în piept. Ei bine, am o veste pentru voi, dragii mei părinţi din cei 37″ care vă mândriţi că nu vă bateţi copiii: acea insignă nu există!

Şi cînd copilul tău va avea 20, 30 sau 40 de ani, nimeni nu va ţine cont de cîte palme i-ai tras, ci dacă e bine crescut, echilibrat, muncitor, modest, la locul lui, sociabil etc etc etc Aşa că să ne străduim să creştem bărbaţi buni şi femei bune şi să ne preocupăm mai puţin de insignele noastre de părinţi ultra extra mega para moderni şi buni!

 

 

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: