45 minute


45 de minute. Atât i-a luat salvării să ajungă la noi. 45 de minute în care speram ca fiecare sirenă auzită pe stradă să tacă profetic în faţa blocului nostru. 45 de minute poate fi un timp foarte lung, când aştepţi, cu mama care suflă greu alături. “Suflă greu” e un fel de a spune că fiecare respiraţie părea să fie ultima. Horcîituri, icnete, toată coloana sonoră a unui coşmar în direct.

Mă ndesc la tot ce ştiu, din experienţă, din auzite, că atunci cînd simptomele sunt dramatice nu e neapărat la fel de dramatic şi verdictul, ba din contra…E cianozată în jurul buzelor şi mâinile îi sunt vinete, cît de bine poate fi?

45 de minute în care nu pot decît să mă gândesc cît de rea am fost cu ea 45 de ani. Că am fost. Eu ştiu asta mai bine ca oricine. Pentru că nu am fost rea ăn interior, unde se poate vedea, nu…

Am aşteptat mereu pe soculul făcut de ea, să fiu admirată. Mereu am fost cea care avea nevoie de ajutor, mereu am fost cea care trebuia susţinută. Şi-n  alea 45 de minute m-am rugat, nu-n genunchi, nu formal, dar cu un sentiment foarte clar că Iisus şi Maica Domnului şi toţi sfinţii pe care-i ştiam şi pe care i-am luat la rînd, m-au auzit.

Nu ştiu ce “timeout” am primit. Poate de 45 de zile, sau 45 de săptămâni, sau de luni…sper la unul cît mai lung, sper ca măcar la final, în al douăsprezecelea ceas, să dreg busuiocul. Se poate, ştiu că se poate. O ştiu din sursă sigură. Singura sursă sigură, din punctul meuu de vedere. O ştiu din parabola celor tocmiţi la muncă. Pilda lucrătorilor la vie. Unii au venit devreme, alţii la prânz şi alţii pe seară, dar toţi au primit acelaşi gaj.

Dar e păcat să pierzi bucuria muncii. Bucuria de a sta cu părinţii tăi, de a fi bun cu ei, de a le fi acolo când au nevoie ei. Nu când ai tu chef, timp, nervi … Eu am pierdut asta.

Din fericire , mama e bine.

Iar în acele 45 de minute am înţeles cît de puţine lucruri stau în picioare, din cele ce ne preocupă mintea şi timpul. Viaţa asta e un mare cadou, pentru noi şi prin noi, pentru toţi cei din jurul nostru. O risipim în nimicuri. În tot soiul de ambiţii şi de conflicte, în impresii despre noi şi despre alţii, în lucruri  fără sens, ăn imagini de  construit şi apărat. Zeul confortului, acest Baal modern, ne fură tot. Ne goleşte te sens, ne sclavageşte din zori şi până-n seară.

Şi în timp ce mă frăsuiam, în acele 45 de minute, şi-mi zdrobeam mâinile şi îmi făceam procese de conştiinţă, am avut epifania că Salvarea nu-mi dă viaţă, că medicii nu pot prelungii nimic din ce e menit tăierii, indiferent tânăr sau bătrân, accident sau boală cronică. Combustibilul e rugăciunea. Şi m-am liniştit. Ca un ar care a scuipat o săgeata, aşa m-am liniştit.

Şi mama era deja mult mai bine când a venit salvarea. Pragul critic fusese depăşit. Respira. Ce poate fi mai important?

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: