de la teatru la tv şi retur


Revenirea, parţială sau definitivă, încă nu mi-e clar, la teatru, m-a pus în postura de a deschide cutia cu maimuţe a adaptărilor şi adecvărilor mele profesionale. Mi-am amintit de perioada cât am lucrat trei schimburi, nonstop, fără sâmbătă şi duminică. Ieşeam de la schimbul trei dimineaţa la şase şi jumătate şi intram la schimbul doi la două şi jumătate, în aceeaşi zi. Aşa era frogramul la Biofarm înainte de Revoluţie. Eram venită dintr-un Târgu Mureş patriarhal într-un Bucureşti mare, cu un aer cosmopolit, care  în ciuda anilor comunişti mai păstra un oareşce farmec interbelic. Grădina Cişmigiu, în vecinătatea căreia locuiam era un loc de visare, era chiar şi o bibliotecă acolo! şi multă linişte. Cea mai mare bucurie însă era să-l văd pe Dinică sau pe Iordache, intrând sau ieşind de la vreo repetiţie. De fascinaţia lor nu am scăpat niciodată. Când l-am cunoscut cîţiva ani mai târziu pe Dinică mă holbam la el ca o idioată la maimuţa vorbitoare!

Dar era vorba de pandora adaptărilor.

Nu era numai adaptarea unei ardelence la Bucureşti ci şi a unei fete de director, copil oarecum răsfăţat şi teribil, la statutul de muncitor.Restul muncitorilor din fabrică ştiau desigur cine e tata-nu de la mine, fireşte!-şi mă priveau ca pe o struţo cămilă. Argumentul că trebuia să muncesc fiindcă facultatea de regie era doar la seral nu era desigur unul convingător. Din punctul lor de vedere, să fii fată de director trebuia să bată aceste aspecte administrative. Dar în trei ani, am ajuns un muncitor bun. Am făcut exact ceea ce făceau şi ceilaţli, ba chiar ceva în plus. Am fumat noaptea pe acoprişul intreprinderii, m-a prins securitatea, m-au ameninţat că-i fac rău tatei, a fost un interogatoriu la patru dimineaţa, un vis pentru cei 18 ani ai mei. Ca dovadă că şi azi aş putea povesti incidentul cu lux de amănunte. Poate chiar am s-o fac. leitmotiv era “minţi”. La orice spuneam, ei ziceau”minţi”….

Următorul hop a fost intrarea în televiziune. Lume în care nu contează individul ci echipa. Mi-a luat mult timp să procesez această informaţie. Eram foarte obişnuită cu ideea că pot şi eu ca Richard să spun “deci, scânteie soare!”. Lecţia televiziunii a fost una valoroasă. Am învăţat să nu-i mai judec pe oameni după talent şi inteligenţă, aşa cum era exerciţiul meu, ci după putere de muncă, colegialitate, disponibilitate şi anduranţă. Foarte importantă anduranţa! Pe frontul de luptă te ajută mai mult umărul de lîngă tine decât cel mai bun lunetist.

Din păcate societatea s-a schimbat şi televiziunea, ca o oglindă ce e, s-a schimbat şi ea. pentru că nu vă amăgiţi, nu daţi vina pe tv, nu acuzaţi conţinutul slab, este doar o oglindă a noastră. Chiar dacă renunţăm la tv, nu rezolvăm nimic, este ca şi când am considera că dacă nu ne uităm în oglindă devenim automat mai frumoşi.

Şi după ce mi-a reaşezat toate aceste valori, am revenit în teatru. Unde din nou trebuie judecate lucrurile după inteligenţă scenică şi talent. Dar iată că omul de televiziune din mine urlă după colegialitate, echipă şi anduranţă. La sfîrşitul zilei, fie că e vorba de tv, teatru sau sculer matriţer, ceea ce sunt conform diplomei de BAC :), singurul lucru care contează este la cîţi oameni te poţi gândi şi să-ţi râdă sufletul.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: