Manifest pentru tăcere


Cuvintele şi-au pierdut menirea. Ele sunt făcute să unească dar acum despart. Spunem “bun”. Pentru unul bun înseamnă un om dispus să-i arunce cinzeci de bani fără să-l privească doar fiindcă aşa îşi ia o bucată de pâine. Pentru altul bun înseamnă şeful care-l trece la prima doar fiindcă sunt prieteni de băutură. Chiar dacă pentru asta mulţi fraieri care au muncit un an întreg vor avea un Crăciun plin de beteală dar fără brad.

Pentru unii frumos înseamnă cine ştie ce coastă mirobolantă cu vederi aiuritoare şi valuri de dantelă veche. Pentru altul frumos e un copac. Sau felul în care se mişcă frunzele atunci când cad.

Dar cel mai lipsit de sens cuvânt e profund. Primesc mai mereu, pe mailuri, pe walluri, prin malluri,  lucruri profunde care nu mă duc nicăieri. Nu mă fac să înţeleg mai multe despre mine, sau despre ceilalţi. Cum poate fi profund pentru cineva o cimilitură luată dintr-o carte scrisă de o americancă îmbuibată şi putred de bogată care ne spune cum să trăim ca să fim fericiţi, sau vreun guru indianul tapă iute din aşta cu barba până la pământ care adună Rolls după Rolls în timp ce îmi predică mie sărăcia.

Fiecare cuvânt are foarte multe trepte pe care le urci. Spui bun şi atunci când ai trăit Holocaustul şi atunci când te-ai născut cu cloşca cu puii de aur sub pernă. Dar cum poţi să pui “bun”ul lui Iisus lângă bunul lui Becali? Apostolul Pavel vorbeşte de dragoste dar ce are acel cuvânt al lui cu dragostea care e bună şi pe toate le rabdă cu Bianca Drăguşanu şi Victor Slav?

Ne-am ucis cuvintele. Le-am ţintit direct în frunte şi am tras. Punct ochit, punct lovit.

N-am făcut-o din ticăloşie, neapărat, ci din nepricepere, vorba Anei Blandiana. (nu trişăm dn ticăloşie ci din nepricepere)

Şi ca să uitam această oribilă crimă, vorbim şi vorbim şi vorbim.

Ar trebui să stăm tăcuţi şi să încercăm să le resuscităm, să le facem respiraţie gură la gură cu tăcere. Să nu ne mai permitem să vorbim de bunătate, de iubire, de generozitate de altruism. Ele nu există decât cu sacrificiu.

Ne tot consolăm ca proştii cu ideea stupidă, bună pentru retardaţi, că o imagine face cît o mie de cuvinte. Nu face. Doar pare că face. Dacă ar fi fost aşa, Biblia ar fi fost desenată şi mult mai scurtă!

Sunt foarte tristă. Dar nici tristeţe nu mai există. E doar un alt gol. O altă bulă emisă de un patter incertus către o matter indiferentus.

Oare ar mai putea Nichita scrie azi acea poezie minunată?

Probabil că da fiindcă el îţi avea rădăcinile, asemenea copacului Gică, în Dumnezeu! În acel Dumnezeu în treime slăvit şi în multitudine hulit de oamenii care vorbesc fără cuvinte dar sunt convinşi că sunt plini de miez.
Ţâţă de mâţă, cum ar veni!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: