Scrisoare catre un ateu


Dragul meu,

imi permit sa te numesc asa nu fiindca ne-am cunoaste si nu fiindca mi-ai fi dat permisiunea ci in numele unei idei insamantate in mine de un om a carui dumnezeire tu o contesti, dupa cum contesti tot ceea ce deriva din ea. Sa presupunem acum ca tu ai dreptate si eu ma insel si sa vedem cine ce are de pierdut.

Sa presupunem deci, asa cum tu sustii, ca tot ceea ce inseamna credinta si manifestarea ei, sunt zadarnice. Nu exista nimeni si nimic dincolo de palpabil. Exista numai ceea ce se vede si poate fi demonstrat. Desi mintea ta nu se vede dar i se vad roadele si nici de demonstrat nu poate fi demonstrata cu adevarat…In fine, de dragul discutiei sa mergem mai departe. Hai sa vedem ce fac eu ca un crestin inselat ce sunt si unde ma duce aceasta.

Ma trezesc duminica dimineata si ma duc sa ma vad cu niste oameni care-mi plac si de care ma simt iubita. Desigur, acolo se intampla niste lucruri “complet lipsite de sens” cum spui tu. La 11, 30 ies de acolo perfect binedispusa in urma lucrurilor lipsite de sens si am o zi in care totul e bine. E bine chiar si daca tu imi spui ca sunt irationala, lipsita de sens si ca-mi bat joc de inteligenta mostenita genetic de la parintii mei si slefuita de-a lungul unei intregi evolutii. Cate maimute n-au murit ca tu sa fii ceea ce esti astazi!

Seara de seara si dimineata de dimineata imi incep ziua multumind. Ce altceva e rugaciunea decat o multumire pentru ceea ce am…si eu consider ca am multe, atat de multe incat ma simt coplesita de iubire chiar si atuci cand tu faci galagie, trantesti usi si bombani exact in acele minute in care eu in loc sa te tradez, asa cum imi reprosezi, simt ca te aduc mai aproape ca oricand…Pentru ca multumirea aceea se lipeste de mine si nu ma pareseste toata ziua, sau daca se intampla sa plece stiu ca va veni inapoi, fiindca asta e starea fireasca. de MULTUMIRE si nu de ne-multumire cum spui tu. Si uite asa, desi stam amandoi in aceeasi masina si ne uitam la aceleasi stergatoare care vantura aceleasi picaturi de ploaie eu sunt multumita si fericita si tu injuri, desi esti langa mine, cea pe care sustii ca o iubesti si eu te cred. Te cred. Fiindca asta e exercitiul meu, sa-i cred pe ceilalti. Sa-i cred in durerea lor, in neputinta lor, in tristetea si nervii lor.

Un alt lucru pe care-l fac, complet inutil si lipist de sens, este sa ma pun mereu, sau macar sa incerc sa o fac, in papucii celorlalti. Sa nu ma enervez cand vanzatoarea e obraznica ci sa ma gandesc ca probabil are si ea copii ei obraznici acasa si barbatul certaret….cand vad cersetori nu ma gandesc ca sunt o gasca de extorsionisti care vor sa puna mana pe cei 50 de banuti ai mei. Cand raman fara serviciu ma gandesc ca voi fi ajutata sa gasesc altul si stau linistita. Nu-mi pierd mintile, nu disper, nu iau Prozac si nu ma duc la terapie.

In schimb ma duc la duhovnic, desigur alta prostie, dupa cum spui tu…Poate ca asa cum spui, tu ai mintea mai organizata si mai stiintifica decat a  mea dar eu chiar ma ridic de acolo cu cateva kg mai usoara, kg pe care le dau numai din zona inimii. Desigur, o inima usoara e greu de demonstrat. Stiintific.Si e greu de demonstrat stiintific cat de iubita ma simt de el si cat il iubesc.

Am multe sarbatori de care ma bucur ca proasta, fiindca nu e nimic de bucurat acolo, dupa cum spui “Stai de vorba cu peretii si zici ca e bine!” Dar eu ma bucur si cred ca acei oameni frumosi au existat, exista si vor exista si ca lumina lor ma lumineaza si pe mine. Nu fiindca as merita, meritocratia nu functioneaza aici, ci pentru ca ei pur si simplu nu se pot abtine sa fie buni si sa imprastie lumina. Oricat s-ar straduit, nu pot sa stea la locul lor, cuminti,  pe pereti si se baga in viata noastra. Desigur nici  intruziunea asta nu poate fi masurata, in schimb starea aceea pe care eu o numesc “hi hi hi totul e bine” si tu “razi ca proasta” este vizibila. Pana si materialismul tau dialectic a bagat de seama ca-n zilele de sarbatoare “razi ca proasta si te comporti ca o “imatura”.

Asta e starea naturala in cea de-a opta zi. Ziua aceea pe care eu o am in plus. Desigur, tu nu crezi asta, dar eu zic ca saptamana mea are opt zile. Si-n cea de-a opta nu doar ca nu imbatranesc dar culmea, ma intorc la anii aceia cand eram un fulg, cand totul era bine si mereu in preajma erau mama si tata, obligati prin iubire sa se asigre ca lucrurile vor ramane asa.

Deci eu cred ca viata mea este mai lunga decat a ta cu cel putin o zi pe saptamana si mai cred si ca atunci cand o fi sa fie, eu n-am sa fac decat sa-mi mut bagajele importante in alta camera. N-am sa le iau pe cele grele, fiindca noua crestinilor nu ne place sa caram dupa noi lucruri inutile, am sa iau doar amintirile mele, impresiile, cate un miros, cate un gust. Poate chiar si gustul tau cand nu erai asa de “lucid”. Si le iau pe toate si le mut in alta camera acolo unde ma asteapta toti cei care m-au stra-stra-stra-stra-iubit, fie ca-i cunosc sau nu.

Pe de alta parte, tu ramai cu teama ta de boala si moarte, cu nervii, cu permanenta ta revolta in fata nedreptatilor, cu angoasele si singuratatile tale, cu Cioran, cel mai neroman dintre romani, cu obsesia ca trebuie sa faci ceva dar nu stii ce si de cate ori faci esti nemultumit ca n-a iesit cum voiai si ca lumea nu apreciza, cu obsesia ca nu conduci marca de masina pe care o meriti si ca a ta casa nu-i ca a colegului tau care e mai prost si munceste mai putin, ca n-ai concediile pe care le meriti dupa un an de munca salahorica…si vrei sa mai continui, dragul meu?

 

 

Advertisements

7 Comments (+add yours?)

  1. Zorin Diaconescu
    Jun 27, 2014 @ 10:32:01

    Unele chestiuni din text sunt parţial corecte, dar nu e atât de simplu. În primul rând: de unde ştim că ateul nu crede în nimic? Fiindcă luat strictu sensu, ateu înseamnă: nu crede în Dumnezeu. Dumnezeunu e singura posibilitate de a crede în ceva.

    Reply

  2. Trackback: Scrisoare de la un ateu | Blogul lui Klause
  3. iCiolac
    Jun 27, 2014 @ 12:09:07

    Un ateu neagă tot ce nu se poate vedea, atinge, cerceta. Și totuși noi gândim, simțim, avem sentimente. Poți studia sentimentele, dar cum explici geneza lor? Toți îmbrățișați evoluționismul, dar de ce nu se întâmplă și acum? De ce maimuțele rămân maimuțe și oamenii rămân oameni? Dacă omul seamană cu maimuța, nu înseamnă că se trage din ea. Dacă râma nu are păr, nu înseamnă că a evoluat din omidă, deși seamănă cu aceasta, la fel cum nici crocodilul nu a evoluat din șopărlă și la fel cum nu o să îți vină sa crezi, nici omul nu a evoluat din maimuță. Evit mereu discuțiile despre credință, religii etc, dar eu unul sunt credincios și cred în sufletul meu, nu mă exteriorizez să deranjez pe alții și nici nu înjur ateii care îl înjură pe Dumnezeu, că nu ești nici mai prost, nici mai deștept dacă îi blamezi pe alții care nu sunt în concordanță cu tine. Plus de asta, dacă Dumnezeu există și eu cred, e ok, dacă eu cred și el nu exista, e la fel de ok.

    Reply

  4. Klause
    Jun 27, 2014 @ 12:44:40

    Ți-am scris un răspuns la mine pe blog, pentru că era prea lung să-l pun aici. Dacă ești interesată, mi-ar face plăcere să discutăm subiectul.

    Reply

  5. O atee
    Jun 27, 2014 @ 14:31:03

    Dragă creștină,

    Îmi permit să te numesc așa nu pentru că ne-am cunoaște, nici în numele unei idei însămânțate în mine de vreo divinitate, ci pentru ca asa mi-e firea: descisă și afabilă.

    Nu cred că religia este zadarnică. Ea își are rolul său. Religia a fost inventată de om, pentru om: întâi pentru a-și explica fenomene pe care nu le putea înțelege, apoi pentru că dorea să aibă sentimentul unui oarecare control – asupra destinului, asupra naturii și asupra altor oameni: “Dacă este secetă și foamete, este pentru că am păcătuit. Să ne revizuit deci faptele, să facem anumite ritualuri menite să ne spele păcatele și vom avea din nou recolte”, “Dacă un om fură, minte sau comite altă nelegiuire, Dumnezeu îl va pedepsi pe măsură.”
    Nu în ultimul rând, religia oferă, așa cum ai spus și tu, un sprijin psihologic, în special atunci când oamenilor le este cel mai greu. Celor care se simt singuri: “Dumnezeu e cu mine și mă iubește.” Celor care sunt bolnavi: “Dumnezeu mă testează pentru că mă iubește. Dacă mă fac bine, este prin voia sa; dacă nu mă fac bine, răsplata mă așteaptă în rai.”
    La fel și pentru cei săraci și flămânzi, pentru cei care dau din necaz în necaz, pentru cei pentru care viața este mai mult un chin decât o bucurie: “Răsplata mă așteaptă în ceruri. După o viață de chin și suferință, am măcar promisiunea raiului.”
    Și deci da, din punct de vedere emoțional, religia își are beneficiile ei, mai ales pentru cei mai oropsiți dintre oameni. Iar pentru cei lipsiți de compasiune, de un minimum de empatie, poate că este bine să știe de frica unui dumnezeu care îi pedepsește aspru pentru lipsa lor de moralitate, pentru ura, răutatea și crimele lor – de unde și rolul religiei în a controla (social) indivizii și masele.

    Pe de altă parte, religia este și dăunătoare. În primul rând pentru că sădește prejudecata (dacă nu chiar intoleranța), pentru că oferă o falsă absolvire morală și pentru că umbrește cunoașterea. (Apropos, stiința nu spune că ne tragem din maimuțele pe care le vedem acum, ci că ne tragem dintr-un strămoș foarte, foarte, foarte îndepărtat pe care îl avem în comun cu gorilele, urangutanii și cimpanzeii de astăzi.)
    Prejudecata, intoleranța, extremismul, ignoranța, justiția părtinitoare apar sub umbrela oricărui tip de ideologie, însă, atunci când sunt “îndreptățite” de “legea sfântă” a divinității, ele devin și mai periculoase pentru că, nu-i așa, cine îndrăznește să conteste un “Adevăr Suprem”? Adevărurile supreme, prin definiția lor, nu lasă loc unei judecăți critice – îndreptată către sine, dar și către societate – ele trebuiesc doar acceptate in mod netăgăduit.
    Pentru ce am fost înzestrați cu logică, rațiune, gândire abstractă – funcții care, atunci când sunt utilizate, sunt responsabile pentru spiritul critic – dacă trebuie doar să “credem fără să cercetăm”?
    Într-adevăr, religia face apel la aspectul emoțional – ne poate face să ne simțit bine, așa cum ne poate face să ne simțit și rău – și ne îndeamnă, pentru aceasta, să abandonăm spiritul critic. Întreb atunci, cu ce ne mai deosebim noi oamenii de maimuțele cu care detestăm să fim asociați? În numele religiei, suntem gata să disprețuim și să luăm în derâdere exact acele lucruri care ne diferențiază și ne “îndreptățește” să ne punem deasupra celorlalte animale – inferioarele noastre pe care avem “datoria” să le stăpânim.

    Falsa absolvire morală a credinciosului: îmi declar păcatele, aprind câteva lumânări, fac mătănii, spun rugăciunea prescrisă de preot și păcatele îmi sunt iertate. Dumnezeu atotiubitor iartă tot. Trebuie doar să-mi confesez greșelile. Doar de atât am nevoie și mă simt împăcat și ușurat. Greșeasc din nou și ritualul este luat de la capăt: spovedanie, mătănii, limânări aprinse, prescriere de rugăciuni etc.
    Oare nu am văzut buni creștini care se duc la biserică cu conștiinciozitate, care īndeplinesc cu sfințenie toate ritualurile prescrise de biserică, care citesc biblia, dar care, în același timp, înjură, blesteamă, își bat nevestele, sunt cumprinși de invidie, fură, mint și caută mai degrabă cele lumești decât cele spirituale?

    90 la sută din români cred în dumnezeu.
    Să credem deci că 90 la sută din români sunt fericiți și mulțumiți cu salariul prost plătit și cu faptul că cei care știu mai puțin fac și au mai mult? 90 la sută dintre români nu se revoltă în fața nedreptăților și, dacă da, este asta un lucru bun? 90 la sută din români nu înjură, se pun mereu în pielea vânzâtoarei obraznice, nu se enervează, sunt respectuoși și înțelegători unii cu ceilalți, sunt generoși cu cei mai puțin norocoși, fac lucruri în folosul comunității, nu se tem de boală sau de moarte, nu se simt singuri, nu se simt neapreciați, nu au angoase?

    Sunt atee. În ce cred?
    Cred în empatie, iubire, bunăvoință și înțelegere.
    Acestea le-am moștenit în primul rând de la părinți și mi-au fost dăruite apoi, într-o măsură mai mare sau mai micâ, de către oameni mai mult sau mai puțin apropiați, prin gesturi de afecțiune, de sprijin, printr-o vorbă bună, o îmbrățișate caldă, o încurajare.
    Cred că un om trebuie să muncească în permanență cu sine pentru a deveni mai bun, mai onest, mai iertător, mai puțin egoist; să ceară de la sine înainte de a cere de la alții; să fie demn și să să respecte demnitatea altora. Și da, să se revolte în fața nedreptăților, nu doar pentru sine, ci și pentru alții.
    A te revolta în fața injustiției îneamnă a face o favoare nu doar ție, ci întregii societăți, inclusiv aceluia față de care te revolți.
    Cred în continua căutare a cunoașterii, însoțită de un scepticism sănătos.
    Și nu în ultimul rând, cred că bucuria și satisfacția vin cel mai adesea în picături: într-o carte citită, în frumusețea unui lucru descoperit, într-un gest de bunătate pe care îl oferi unui străin, într-un lucru pe care l-ai dus la îndeplinire cu bine, în bunăvoință unui om care nu-ți datorează nimic.

    Acestea fiind zise, te rog, dragă credinciosule, leapădă-te de prejudecăți și de ferma convingerea că numai tu ești capabil să fii moral, bun și fericit.

    Reply

  6. Radu
    Jun 29, 2014 @ 06:47:26

    Draga atee,

    (ma amuza linia titlului asa ca o bag si eu)
    Mi-a placut postul tau si am aceeasi parere despre 90% din ce ai scris. Culmea e ca nici nu stiu daca ma pot numi ateu sau nu, insa am o problema sa ma spovedesc unuia care se gindeste cum sa stoarca mai multi bani, uneori e pervers, alteori infractor sau alte “calitati”. Mi-e greu sa respect asemenea personaje.
    Dar vreau sa intru peste cele 10% despre care gindesc altfel. Religia a aparut ca un efect de turma. Cineva controleaza acele lucruri pe care noi nu putem. Cineva are grija de noi (ne gaseste si sevici daca trebuie). Sintem adulti, dar tot are cineva grija de noi, ca de copii (daca sintem cuminti si facem cum zice seful de turma). Altfel s-ar putea sa vina nenorocirile, sau chiar sa te trazneasca din senin – daca poate sa creada cineva ca am auzit asta in secolul 21.
    Posibilitatea de a ne controla singuri destinele poate fi inspaimintator. E mai simplu in copilarie, unde nu prea ai obligatii. Si nu e problema daca esti mai debusolat si nu stii ce sa faci. Stiu altii pentru tine.
    Aici inca mai prinde religia. La oameni debusolati, dezamagiti, care au nevoie de alinare. Minte-ma frumos.
    N-am nimic cu religia, cit timp te ajuta sa cresti, sa evoluezi. Dar incep sa am dubii ca spiritualitatea si religia sint acelasi lucru. Uneori a doua imi pare o piedica, un fular legat pe ochi.
    Toata admiratia mea pentru cum gindesti.

    Reply

  7. O atee
    Jul 05, 2014 @ 12:42:07

    Către Radu,

    Sunt de acord cu tot ce ai zis. De fapt, tu ai spus pe scurt ceea ce am vrut eu să exprim în romanul de mai sus. :-)))
    Și da, spiritualitatea și religia par să nu prea aibă lucruri în comun. Oricum, la noi, religia este mai mult o chestiune de identitate națională. Îmi pare că așa este și pentru celelalte țări ale Europei de Est.
    Religia pare un fel de formă fără fond.
    Însă sunt atei care respectă și cred în spiritualitate. Eu sunt una dintre ei.

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: