Of! Vai! Aoleu! Sa ne plangem, sa ne plangem, sa ne plangem….


Intotdeauna mi-au placut copiii. Nu bebelusii, asta deja e loc comun, ci copiii maricei, in jur de cinci ani. Poti dialoga cu ei. Poti glumi. Dar abia azi mi-am dat seama ca ceea ce ma apropie cel mai mult de copii, e faptul ca nu se plang. 

Cunoc o gramada de oameni care nu mai stiu sa poarte o converstaie normal, simpla, o cozerie, vorba francezului, un schimb amabil de inutilitati si nimicuri, te prind, se cramponeaza de tine si incep sa se planga. De guvern, de sanatate, de pretul cepei, de poilitica, de sot, de copii, de orice…Totul e greu, totul e obositor, totul e un chin. Dupa zece minute de astfel de monolog, se indeparteaza voios si isi vede de viata lui. Sa ne intelegm. Nu vorbim aici de cazurile cand cuiva i s-a intamplat ceva care l-a proiectat afara din universul lui cotidian. Nu vorbim de fracturi in cursul firesc al timpului. Ci de o zi obisnuita. Si mai ales, nu vorbim de prieteni ci de cunostinte oarecare.

O prietena care are un boutique cu haine si brizbisuri, m-a rugat sa ii tin cateva ore locul, ca avea ceva de rezolvat. Habar n-aveam la ce ma bag. Fiecre clienta care intra intra cu o poveste care incepea inevitabil cu o lamentatie. Ce ne face pe noi ca natie sa credem ca vanzatorul(ca eu aia eram in acele clipe) are vreo obligatie sa functioneze ca terapeut. Nu scria nicaieri ca in pretul martisorului e inclusa o terapie gratis. Am auzit asa: povestea cu barbatul indiferent, dezordonta, lenes si lipsit de intelegere. N-am pus nicio singura intrebare. La inceput am dat vag din cap apoi am renuntat si la asta fiindca mi se parea prea incurajator. 

Povestea cu seful care nu plateste lefurile la timp dar are pretentia la ore suplimentare. Dar nu are aceeasi pretentie pentru toata lumea. Cu anumite angajate e mai intelegator…”daca pricepeti ce vreau sa spun”.

O poveste cu vecinul care fura curent sau caldura sau nu mai stiu ce , ca deja eram obosita si cedasem orice pretentie la viata.

Cum se pornesc oamenii astia asa pe vorbit? Ce supapa se deschide si lasa sa apara aceasta Niagara a plangerilor? Cam cat cred ei ca e platita o vanzatoare ca sa le asculte lor toate povestile….

Cat egoism. Cat de putin stam sa ne gandim la celalalt. Poate ca logoreea noastra plina de of si vai il prinde pe om intr-un anumit moment al vietii lui si e tocami picatura care-i umple paharul.

Mie imi place ca suntem un popr cald, ca ne vorbim atat de aproape incat ne simtim unii altora continutul meselor anterioare, mai ales daca sunt cu mult usturoi, n-as vrea sa ajungem sa nu ne mai privim in ochi, sa nu ne zambim cand ne vedem…dar poate ca ar fi bine ca inainte sa ne dam drumul sa vedem daca nu o facem intr-o oala plina.

Asa ca imi plac copiii. Imi place veselialor, imi plac glumele lor, imi place seriozitatea lor cand intreaba si asculta. Poate incercam si noi sa ne aducem aminte cum era lumea cand tot ceea ce se intampla era ok, cand indiferet de impuneri si restrictii (copiii au multe impuneri si restrictii si e bine ca le au), bucuria era la locul ei. Sa fim seriosi, noi adultii, la sfarsitul zilei, fiecre ne permitem o mica bomboana. Fie ca e vorba de un prieten, de o vorba bun, de un somn bun, de sanatate, de o pisica….imposibil sa nu avem micuta noastra bombonica in numele careia merita sa ne pastram bucuria de a trai. De ce sa-l coplesim pana la anihilare pe cel de langa noi? 

 

 

Advertisements

4 Comments (+add yours?)

  1. Laura Frunza
    Feb 21, 2013 @ 09:16:12

    Foarte frumos spus, Ivona. Nu cred ca oamenii o fac din rautate sau pentru ca vor sa-ti tranteasca in cap problemele lor ci pentru ca, in nebunia cotidianului si a grijilor pentru ziua de maine, doar de atat stiu sa vorbeasca. Am uitat sa ne bucuram si, cu tristete, recunosc ca si eu m-am lasat coplesita de griji si de tristeti si am uitat sa mai si zambesc din cand in cand 😦

    Reply

  2. testoasadeserviciuivona
    Feb 21, 2013 @ 11:30:58

    Sunt convinsa ca nu e vorba de rautate ci de apasari dar chiar si asa , putem face fiecre dintre noi efortul unui auto-control si al unui minim gand catre celalalt. Multumesc Laura pentru aprecieri.

    Reply

  3. Diana
    Feb 23, 2013 @ 09:22:08

    Cunosc sentimentul. Eu, gravida in luna a 7a. Intru intr-un magazin de accesorii medicale sa cumpar ceva pentru tata. Arat scurt cu degetu ce obiect vreau de pe raft si zic “vreau sa-l cumpar”. Tanti, draguta si amabila, cu un tupeu ce m-o lasat masca (putin zis) ma intreaba (nu ca…daca stiu sa manevrez obiectul, sau ce cuprinde garantia, nuuuuuuu) ci foarte nonsalant ” ce am – baiat sau fata? ; cand trebuie sa nasc? am avut probleme cu sarcina? cat m-am ingrasat, cate kilograme are acuma copilu…” etc. etc…Desigur fara sa se autosesizeze ca io o priveam in soc si muta de uimire pe sistemul “HA??? Aveam senzatia ca mai urmeaza sa o intereseze si in ce pozitie l-am conceput…asa ritm avea femeia. DUMNEZEULE!

    Ma intreb daca m-o catalogat drept obraznica si nesimtita daca i-am raspuns cu o intrebare scurta “cat dureaza sa-mi faceti factura, ca trebuie sa nasc! :))

    Reply

    • testoasadeserviciu
      Feb 23, 2013 @ 11:34:47

      Diana, asta cu femeile gravide e alta poveste :))) femeile sunt foarte interesate de subiect…dar in cazul tau situatia e invers, ca tu puteai sa pleci, ca erai clienta, eu ii cainam pe bietii vanzatori care sunt de multe ori niste prizonieri ai clientilor…nu e valabil in supermarketuri. Dar ca situatie de depasire abuziva a distantei sociale este acelasi lucru, indifernt ca e vorba de client sau vanzator…Bafta multa in rolul de mama, cel mai dificil 🙂

      Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: