Habar n-am să negociez…


Zilele acestea tot umblând eu pe la interviuri de angajare mi-am amintit de primul interviu la care am fost. Eram studentă, era prin anii 90 şi nu ştiu cum am aflat ca Agenţia de publicitate Saatchi&Saatchi angajeayă coppywriter. Ceva exotic la vremea respectivă! După ce am aflat cu ce se haleşte postul ăsta, cum se pronunţă şi alte marafeturi legate de el am convins-o şi pe o colegă de-a mea, Cristina Niţulescu, fie-i ţărâna uşoară ca a murit foarte tânără, să mergem la interviu. Îmi aduc şi acum aminte că prima încântare a fost la lift! Un lift Ottis care noua ni se părea din filmele SF. Trebuie să ţineţi cont că erau anii în care marile firme nu intraseră prea tare în Romania, lumea nu era aşa fashion, glam şi cool ca acum iar noi veneam din ATF- Academia de teatru şi film unde trebuia să ne milogim pentru un bec la reflector, să ne păzim decorul peste noapte ca să nu ne trezim fără el în dimineaţa examenului şi alte alea pe care când le povestesc acum par ireale. Dar erau ale naibii de reale!

Primele interviuri, vreo 3 cu nişte teste de lucru între ele le-am dat în liimba franceză  cu Olivier Grateau care era la vremea respectiva director de creaţie, un franţuz cu şosete interesante şi mania persecuţiei. Am trecut de ele, am mers şi am schimbat două vorbe în engleză cu Nick Florescu după care am ajuns la etajul superior, la şase, la Radu Florescu. Ne-am întreşinut amical cu el într-o româno-americană voioasă. După care el ne-a întrebat ce aşteptări salariale avem.

Ei bine, eu cu Cristina ne frăsuiserm cât să cerem, vorbiserăm la telefon nopţi în şir fumaserăm şi trei pachete de ţigări fiecre şi ajunseserăm noi la concluzia că trebuie să cerem 150 de dolari ca să putem apoi negocia la 100. Eram foarte hotărâte să nu ne lăsăm fără o sută de dolari. Am decis să negociez eu că eram mai cu engleza vorbită la mine. După trei săptămâni de teste şi interviuri în franceză, americană şi română, noi, două studentet la regie teatru ne deciseserăm să cerem o sută de dolari! Dacă ar mai trăi acum Cristina s-ar supăra pe mine că dau asta din casă…

Îmi iau curaj, mă uit în ochii lui Radu Florescu şi zic, aparent sigură pe mine:

-150 de dolari fiecare.

Radu râde şi spune.

-Îmi pare rău. Nu vă pot da atât.

Am avut inspiraţia divină să tac. Radu a continuat.

-Ar însemna să vă dau mai puţin decît îi dau femeii de serviciu. Vă dau 250 de dolari. E bine?

 Anii au trecut dar eu tot n-am ajuns un negociator mai bun. Şi din păcate nu sunt mulţi care să procedeze aşa ca Radu Florescu.

Advertisements

11 Comments (+add yours?)

  1. Thomas Christian Mocquard
    Feb 04, 2012 @ 12:26:49

    Mamă dragă, chestiile astea cu negocierea – sau negociatul ?… – sunt bizare peste tot şi depind atât de umanitatea celui pe care îl ai în faţă, cât şi de starea economică generală a locului în care te afli. …Eu trăiesc în Franţa de o mulţime de ani şi pot să-ţi spun că – înafară de câţiva proaspeţi diplomaţi şefi de promoţie –, nimeni n-a îndrăznit vreodată să ceară un salariu care i se părea lui/ei convenabil ! De ce ?… Din pricină de « criză » bine întreţinută de cei care ne conduc – aşa cum era şi « penuria » din regimurile de dincolo de « cortina de fier »… Patronii noştri vor profit, prin orice mijloace şi cu orice « cost » uman…

    Reply

    • testoasadeserviciu
      Feb 04, 2012 @ 13:33:21

      Asa e! Practic si tie ti-e greu sa evaluezi cat merita toate cartile pe care le-ai citit, anii in care ai studiat, joburile pe care le-ai avut, inteligenta ta nativa, educatia de la parinti si din familie…

      Reply

      • Thomas Christian Mocquard
        Feb 04, 2012 @ 17:59:40

        Nu cred că suntem capabili să ne cunoaştem “valoarea”, deoarece suntem absolut subiectivi.

        Cât despre cărţi, talent, creativitate, am observant ca patronatul nu cere decât supunere “colaboraţionistă”, o relativă productivitate şi, mai ales, să te vadă că ţii gura bine închisă (când e vorba de condiţiile de muncă şi de remunerare)…

  2. Loredana
    Feb 04, 2012 @ 20:27:20

    Adevarul e ca in acest domeniu (si, adaug eu, si in PR) e destul de dificil sa ceri o anumita suma intrucat salariile variaza de la companie la companie. Si-acum totusi mai usor afli un salariu al cuiva – ca medie, nu musai suma (nu zic ca sunt si articole online, dar ajungi din om in om, cum se spune, sa afli ceva cat de cat sigur) – dar cu atatia ani in urma imi imaginez ca era tare greu sa afli o medie. Frumos ce a facut Radu Florescu – si ca v-a angajat, si de partea salariala.

    Altfel, mult succes acum!

    Reply

  3. Loredana
    Feb 04, 2012 @ 20:28:00

    PS: mi-a placut povestea, cum ai spus totul si recunosc ca m-am regasit cumva in ea. Uh, inceputurile…:)

    Reply

  4. Felix-Gabriel Lefter
    Feb 05, 2012 @ 10:49:58

    Cumpli de bestial!
    🙂
    Nici eu nu sunt bun negociator. Mereu am luat leapşă cu 5 minute mai devreme. Aşa că am ajuns free-lancer. Mai bine negociez cu mine…
    Ce-i drept, acum mă simt ameninţat de ACTA. Nici cu mine nu voi mai avea voie să negociez, mama lor de nenorociţi!

    Reply

    • testoasadeserviciu
      Feb 05, 2012 @ 11:35:14

      Negocierea cu tine insuti e cea mai dezastruoasa…acolo sigur iesi mereu in pierdere. Sau in castig 🙂 Sau in pierdere? etc

      Reply

  5. dadatroll
    Feb 05, 2012 @ 13:04:39

    Pai dece nai mers dupa aian sus si sa ceri 350 de dolari casa lasi la 250?

    Reply

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: