Avanpriera urmatorului meu roman :1001 metode de a-l ucide pe Caliban…


 

Prolog

Şi adulţii au nevoie câteodată de poveşti de adormit copiii. Aceasta e una din ele. Doar că e adevărată. Până acum cel puţin trei adulţi au adormit din cauza ei. Dacă vreţi să vă convingeţi, vizitaţi-mă. Sunt pe a treia alee pe stânga cum vii dinspre intrarea principală, aia cu doi lei mari pe stânga şi dreapta… Conform înţelegerii ar trebui să fie un monument cu o pasăre cu aripile deschise. Un fel de imitaţie de Brâncuşi. Mie mi-a plăcut. Eu am ales-o.

Nu-mi aduceti flori.

 Doar aşezaţi-vă pe băncuţă şi spuneţi-mi o poveste scurtă de iubire. Toate poveştile bune de iubire sunt scurte. Dar musai cu final fericit.

1

“Caliban stă culcat pe spate în sufragerie. Canapeau a luat deja forma corpului său. Doarme adînc şi o bală mică i se scurge prin colţul gurii. Îi torn încet cianura, picătură cu picătură. Îl urmăresc cum trece dintr-un somn în altul. Dar sunt nemulţumită. E prea uşor aşa. Prea usor. “

1001 metode de a-l ucide pe Caliban. Metoda 357

Mă obişnuisem deja cu bătutul tobelor. Ştiam ce urmează. Se pregăteau de o nouă execuţie. Mai găsiseră pe undeva un pian şi acum îl duc în piaţa publică. Întâi îl vor ciomăgi cu topoarele în urletele mulţimii “hei rup, hei rup” apoi îi vor eviscera corzile şi se va auzi acel zgomot sec al cărui ecou va pluti mult timp după ce rugul funerar se va fi oprit. Sunetul acela îmi va intra ca de obicei în urechi şi va rămâne acolo mult timp, ca o muzică obsesivă. Până când fratele meu îmi va spune:

-Hai Olga, nu mai sta ca o toantă fă şi tu ceva util.

Lucrurile utile n-au fost niciodată punctul meu forte, asta e adevărat.

Ştiu tipicul execuţiilor fiindcă fusesm obligată să asist la mazilirea pianului nostru. Nu că aş fi cântat la el cine ştie cât dar era la noi în familie de trei generaţii. Şi mama chiar cântase la el. De când a murit ea era doar suport pentru fotografii. Nici acum nu ştiu unde să găsesc loc pentru fotografiile acelea. Frate-miu a zis că trebuia să le fi dat foc odată cu pianul. Într-un fel chiar le-am dat.

Şi cu toate că ştiu exact ce urmează să se întâmple zgomotul acela mă inspăimântă ca şi când de fiecare dată ar fi pianul nostru acela care urmează să fie sacrificat.

-Ignatul pianelor.

Asta e expresia folosită de Caliban. Fratele meu. Evident că nu îl cheama Caliban. Eu i-am pus numele asta. Când eram mici, pe vremea când încă mai era voie să se joace piese de teatru, am fost şi am văzut “Furtuna”. Şi cum el mă chinuia încă de atunci i-am spus în sinea mea Caliban. Şi apoi aşa a rămas. Se pare că asta mi-a marcat destinul. Sunt singură cu el în această insula pustie numită casa noastră. Din păcate eu însă nu-l am nici pe Prospero. Nici pe Ariel.  Mama şi tata….Mama şi tata au dispărut cu puţină vreme înainte de executarea pianului nostru. Dar asta e alta poveste. Sau poate că are legatură cu moartea pianului. Nu ştiu. Cu toate că moartea e un domeniu de care ma izbesc mult în ultimul timp. Doar aşa ca să mă pregătesc.

Deci ştiam în capul meu toată succesiunea de zgomote ce urmau execuţiilor. Intâi hei rupul topoarelor, apoi corzile care fac “bang” şi-n final sfârâitul flăcărilor. Se aude totul foarte bine. Curtea din spatele casei noastre dă chiar în piaţa unde au loc execuţiile. Daca are loc o execuţie şi Caliban e acasă îşi ia şezlongul şi-l duce în fundul curţii. De acolo vede totul perfect. Mi-a şi spus odată că se simte ca un rege din Evul Mediu. Normal ca da, doar asta si e. Lucratul la IRH (Institutul de Reglaj Hormonal) este echivalentul unui statut de rege în ziua de azi. Nu contează ce funcţie ocupi. Şi cred că el ocupă o funcţie…

Dar iată că hei-rup-ul galeriei încetează şi ceva incredibil se întâmplă. Cineva începe să cânte la pian. Sunetul e straniu, ciuntit, ca un scâncet. Probabil că deja o parte din corpul pianului a fost sfârtecată dar chiar şi aşa, e singura muzică pe care am auzit-o de….Nici nu ştiu câţi ani au trecut. Când trăieşti un fel de arest la domiciliu timpul curge altfel. Cred ca sunt vreo trei ani. Poate patru…. De când nu am mai auzit muzica, nu am mai citit o carte, nu am văzut un spectacol de teatru, balet, dans, nu am mai…

Toate artele au fost declarate pierdere de timp. Ideea Guvernatorului este că trebuie sa creăm omul nou, care în loc de emisfera stângă şi dreaptă trebuie să aibă două emisfere stângi. Guvernatorul consideră asta o formă de pregătire. Pentru ce, nu ne spune nimeni. În aceeaşi ordine de idei în fiecare zi ne bubuim singuri. Doar ca să ne obişnuim cu atacurile. Guvernatorul e de părere că trebuie sa ne obişnuim cu frica. Pentru că atunci în cazul unui atac nu ne vom mai panica şi vom acţiona cu luciditate. Ăsta e un cuvânt foarte folosit. Luciditate.

Cântatul în public se pedepseşte cu moartea. La fel ca dansatul în public. Se consideră că e un act politic, subversiv, de încălcare a legilor Guvernatorului. La început lumea nu a înţeles. Dar după primele împuşcături oamenii au asimilat mesajul cât se poate de clar şi de rece: Guvernatorul nu are partea dreaptă a creierului. Si probabil de aceea doreşte să îşi facă oţarăpe măsură.

Aşa că după primele acorduri s-au auzit împuşcăturile. Şi apoi strigătele celor care se nimeriseră prin piaţă, simpli gură cască fără nicio intemţie de a deveni eroi. Şi sirenele celor de la Institut. Orice manifestare de genul acesta se lasă cu masive reglări hormonale.

Nici acum nu ştiu de ce m-am îndreptat cătreuşă. Ar fi trebuit să merg în direcţia opusă. Probabil am mers ca să mă asigur că e închisă. Cert e că în loc să verific dacă e închisă, am deschis-o larg. Tocmai în clipa în care cineva fugea prin faţa casei noastre.

Casa noastră poarta însemnele celor care lucrează pentru Institut. O plăcuţă mare galbenă pe care scrie IRH numarul străzii şi numărul casei. Acum e 123/33. Pe vremuri strada se numea Rapsodia. Avea un nume cu sonorităţi muzicale, la fel ca toate celelalte stăzi din cartierul nostru de artişti şi medici bogaţi ai căror bunici şi părinţi au fost şcoliţi laParisşi odată întorşi înţarăau adus Parisul cu ei: Ciocârlia, Rapsodia, Doina, Balada…

 Toate casele avea împrejurul lor o gradină ce amintea în mic de Jardin des Tuilllerie. Ca într-un puzzle enorm. Dacă ai fi luat şi ai fi asamblat toate grădinile din cartier ai fi obţinut celebra grădina pariziană.Mama mi-a arătat odată asta pe nişte poze mai vechi. Acum nu e voie nici să grădinăreşti. Guvernatorul crede că o grădină frumoasă e la fel de periculoasă ca un tablou, o operă sau o carte. Nu e prost. Doar v-am spus că are două emisfere stângi. Deci şi grădinile sunt interzise. Tot ce nu stimulează partea raţională a creierului, e interzis. Singurul puzzle pe care l-am putea face acum ar fi din ciuntirile şi tristeţile noastre dar se pare că preferăm să nu le unim şi să facem faţa singuri, fiecare cum putem, întunericului din viaţa noastră. Poate că dacă le-am uni ne-am da seama că e insuportabil şi că trebuie făcut ceva, dar aşa, fiecare găseşte o cale de a rezista urmelor de tablouri de pe pereţi.

Nu e de mirare deci că omul atunci când eu am deschisuşas-a oprit convins că până aici i-a fost. Nu ştiu dacă eu îmbrăcată în veşnica mea cămaşă de noapte albă, lungă până la pământ i-am părut imaginea morţii lui sau o stafie, sau un înger…un lucru e limpede: omul s-a oprit blocat în dreptul uşii noastre. Nu m-aş descrie ca fiind o persoană spontană dar atunci a fost unul din acele momente pe care cu toţii le avem. Când ne depăsim, când ne surprindem, când ieşim din liniaritatea personalităţii noastre şi intrăm într-o alta. Fără să atingem nivelul patologicului, cu toate ca în cazul meu….dar asta-i altă poveste.

L-am prins de mâna si l-am tras înăuntru. Exact când de la colţul străzii s-au auzit din nou împuşcăturile.

Gâfâia în ultimul hal. Crec că de frica mai mult decât de efort. Abia dacă fugise 500 m. Cu toate că poate o fi fost mai mult. Niciodată nu am fost bună la cifre.

Afară s-au auzit paşii urmăritorilor. Lătratul câinilor. Câinii s-au oprit în dreptul casei noastre. Dar plăcuţa mare galbenă spunea clar că locuitorii acestei case nu pot fi deranjaţi şi că în ea nu ar putea fi sun nicio formă un fugar.Ar fi împotriva legilor naturii, adică a celei nou instituite.

-Haideţi bă să batem, totuşi. Să întrebam…

-Da bate tu, bătut în cap ce eşti…tu ştii cine stă aici?…Apoi ne trezim cu raport şi ne bagă iar la reglaj. Eu unul nu mai vreau. Ultima oară când m-au reglat era să mă lase….nevasta.

Câinii lătrau întruna. Asteptam cu sufletul la gură să văd dacă până la urmă bat sau nu.

A învins plăcuţa galbenă. N-au bătut.

M-am trezit holbându-mă la barbatul aflat în faţa mea. Şi el la mine.

Ştiam cine e. Mama mea îl idolatriza. Pe vremea când încă muzica nu era trecută pe lista neagră aveam o gramadă de plăci cu faţa lui pe copertă. Se zvonise că reuşise să plece dupa instaurarea pogromului artelor. De ani de zile nu mai ştia nimeni nimic de el. Nu ştiu de ce dar m-am gândit ce bucuroasă ar fi fost mama să-l vadă pe celebrul Yann Marcovsky în casă la noi. Oare ce ar fi făcut mama? Întrebarea asta mi-o pun de câte ori am o dilemă adevărată. Ceea ce nu mi se întâmpla prea des având în vedere că existenţa mea e o curgere plictisită de la o clipa la alta înreruptă rareori de reverii din trecut. Sau cu spune Caliban, are voioşia unui ciorap tricotat de o mamie oarbă.

Probabil că mama l-ar fi invitat la un ceai. Cu graţia ei neprefăcută, cu felul ei de zeiţă coborâtă printre muritori, cu aerul ei de polen de pe aripile fluturilor…oricine ar fi fost onorat de invitaţia ei.Nici eu nici Caliban nu am moştenit nimic din toate astea. Ne-a lasat casa şi o mulţime de amintiri plăcute şi una sinistră dar nu graţia şi eleganţa ei.

Dar şi samovarele sunt acum interzise. Pentru că şi ceaiul e un îndemn la reverie. Ca să nu mai spunem că e ceva retrograd, anacronic. Guvernatorul ne explicase de nenumarate ori că omul modern cu două emisfere stângi şi două mâini drepte nu stă niciodată la bârfe la un ceai, nu-şi pierde timpul cu privitul pe geam şi în niciun caz nu îşi ocupă vremea cu vorbe. Trebuie mereu să facă ceva concret.

Concret. Concret. Luciditate. Concret. Asta e refrenul zilei. Timpul trebuie să se reflecte în obiecte făcute.

-Va e bine?

A dat din cap în semn că da. Îi revenise suflul dar umbra fricii îi întuneca faţa. Sau asta, sau era bolnav.

-Doriţi ceva? Un pahar cu apă? Ceva de mâncare….

El mă măsoară în continuare din cap până-n picioare. Pare confuz. Cred că înca are impresia că sunt o arătare. Mai ales că în cameră e o lumină caldă, de dimineaţă de primăvară şi părul meu blond o reflectă întotdeauna. Pentru tata în dimineţi din astea eram un înger. Aşa-mi zicea. Şi nu era alint în vocea lui. Doar constatare.

-Nu vă speriaţi. Sunt reală. E din cauza luminii şi a faptului că sunt îmbrăcată în aceasta cămaşă albă. Pâna şi Caliban are momente când îmi spune că parcă aş fi ireala. Ori la el ireal e un cuvânt interzis.

-Cine?

-Fratele meu….

-El lucreaza la….

-Da, la IRH. Dar staţi liniştit, nu îi voi spune nimic. Mama mea vă idolatriza.

Cand am spus asta mi-am dat seama ca trebuie să îl fi făcut să se simtă foarte bătrân fiindcă s-a schimbat la faţă.

Mi-e greu să-i ghicesc vârsta. Pare încremenit undeva în jur de 30. Dar dacă e să fim raţionali şi lucizi, vorba Guvernatorului, să tot aibă în jur de….

-Aş vrea un pahar de apă.Dacă se poate. Şi apoi plec.

Nu prea îmi place vocea lui. Are ceva concret, ceva vulgar. Parcă nu se potriveşte cu statura lui slaba, înaltă. Dar aveam alte lucruri mai bune de făcut acum decât să îi analizez vocea. Dar eu, care am ca cel mai mare dar, vocea, îi judec pe toţi prin prisma ei. Oare nu facem cu toţii la fel? Nu considerăm darul nostru ca fiind piatra din vărful unghiului…

Nu ştiu de ce dar gândul că avea să plece nu mi-a trecut niciodată prin cap. Părea limpede că a venit să stea toată viaţa. Şi dacă nu avea bagaje era tocmai fiindcă eu eram bagajul lui.

-Dar unde să pleci? Să plecaţi?

Nu prea ştiu cum să vorbesc cu el. Cu pluralul de politeţe, să-i spun “maestre” sau “domnule” …

-Păi trebuie să găsesc un loc să mă ascund. Mi-au văzut faţa. Acum mă vor căuta şi-n gaură de şarpe.

-În gaură de şarpe da dar în casa asta nu….doar ai văzut. Aţi văzut.

-Da. Dar…fratele tău.

-Caliban? Da….

Uitasem de Caliban. Eram prinsă în aceasta vraja cu acest trimis al părinţilor mei. Cred că li se făcuse mila de mine şi mi-l trimiseseră pe Yann. Aşa cum în copilărie, de Crăciun îmi cumpărau tot ce vroiam numai fiindcă fusesem cuminte şi mă lăsasem chinuită încă un an de Caliban. Fără să mă plâng prea tare.

-Am o idee. E ciudată dar ar putea funcţiona o vreme. Măcar până vă pierd urma.

Se uită la mine cercetător. Încă nu ştie ce să creadă. Soarele se mutase şi pierdusem efectul angelic. Acum am rămas doar o fată ciudată în cămaşa de noapte albă. În mijlocul zilei, într-o casă a IRH-ului… Dar asta e. Trebuie sa-mi joc cartea.

-Ce idee?

-Noi, eu cu fratele meu, reconstruim casa care a fost afectată în urma

auto-bombardamentelor de joi. Mai exact,  a fost distrusă sufrageria, partea din spate care dă in gradina care se termina în piaţa unde se execută pianele….

Toată viaţa m-am considerat o timidă ca să nu spun o timorată. Dar acum cuvintele ţâşnesc din mine ca sângele din jugulara unei capre sacrificate. Trebuie să-l ţin pe Yann. Cu orice preţ. Dar e important să-mi controlez tonul.Altfel se va prinde. Se va prinde că ce? Ce vreau de fapt? Sunt disperată să rămână cu mine. Ce ciudată. Ce ciudată sunt. Poate totuşi au dreptate cei de la Institut.Ar trebui să mă reglez cumva…

-A fost o greşeală evident, să atace casa noastră, vreau să spun…Caliban a făcut un scandal monstru că tocmai casa noastră a fost atinsă. Au picat capete, aşa mi-a zis. Sper că e doar o expresie. În fine…. cert e că cineva de la artilerie a făcut o greşeală şi casa noastră a fost afectată. Şi aşa se face că am cărămizi şi mortar şi mistrie şi tot ce-mi trebuie ca să vă zidesc. Caliban consideră că trebuie să fac eu asta, cu mana mea,  fiindcă aşa îmi dezvolt spiritul practic. De asta nu a adus zidari profesionişti…bine nici nu e mult de reparat….

-Să mă zideşti?

A sunat prost. În capul meu planul era bun. Multe planuri care sunt perfecte în cap se dovedesc a fi un eşec lamentabil când le spui.  În clipa asta chiar aş vrea să am două emisfere stângi.

-Da, pentru câteva zile, până trece nebunia. Apoi vă eliberez şi vă vedeţi de viaţă…

Nu pare foarte convins că vrea să-şi vadă de ceva. Pe faţa lui chiar am citit că a fost de fapt un act sinucigaş ratat. Şi că fuga lui în ultimul mment a fost un instinct puternic de supravieţuire, o actiune de comando pornită de undeva mai presus decât voinţa lui.

-Toată nebunia asta va trece şi la un moment dat muzica va apărea din nou… asta desigur dacă va fi cineva care s-o mai stăpânească…eu cred ca ar trebui sa faceţi un efort să vă menţineţi în viaţa.

Mint, evident. Nu cred că va trece prea repede. Guvernatorul e tânăr. Toţi curajoşii fie au murit fie au plecat. Au rămas numai laşii şi pupincuriştii. Mama s-ar supăra rău pe mine să folosesc cuvântul ăsta. Iartă-mă, mamă. Dar trebuie să-l conving să rămână. E ca atunci când încercam să vă conving să ţinem o pisică. Doar că acum trebuia să conving pisica.

Poate sună crud şi cinic că îmi doresc o jucărie umană. Dar în favoarea mea vă rog să ţineţi cont ca nu am voie să ies nicăieri. Nu am voie să mă văd cu nimeni. Sunt ceea ce se cheamă ”o naufragiată”.

 Guvernatorul are metafora asta care-i place al naibii de mult. Că el conduce o corabie, e un fel de Noe care ne salvează dar că nu toţi vor să fie salvaţi că mai sunt şi unii care naufragiază. Şi daca ţi se pune patalamaua de naufragiat înseamnă că devii nimeni. Un paria. Cei mai mulţi naufragiaţi sunt dusi la Casele de naufragiu. Caliban nu m-a dus. În politică făţişă a Institutului nu dă bine să nu-ţi îngrijeşti singura sora. Aşa că a găsit soluţia. Mă ţine acasă. Am dispozitivul la picior. Dacă ies, în două minute sunt prinsă şi dusă la Institut. Ultima oară mi-au făcut tratament cu oxitocină şi devenisem o mamă buna pentru Caliban. Toată ziua îl pupam şi-l mângâiam. Îl alintam şi îi făceam toate poftele. Şi el mă ţinea ca de obicei numai în şuturi. Verbale. Nu a dat niciodată în mine. Partea cea mai gravă era că îmi dădeam seama. Mă vedeam din afară cum mă ploconesc pe lângă el şi cum mă milogesc să mă lase să-l iubesc, cum ma gudur….a fost o exeperienţă înfricoşătoare. Prefer să mor decât să mai trec încă o dată prin aşa ceva. Deci faptul că mi-a picat un om în viata, un artist, un om pe care mama îl idolatriza, asta nu poate fi decat pronie cerească. Nu era să-l las să-mi scape. Sunt doar pisicuţa lui Caliban care la rîndul ei a primit o pisicuţă.

-Muzica nu poate fi stăpânită. Poţi fi luat în stăpânire de ea. Niciodată mai mult.Aveam să aflu că am de-a face cu cel mai precis om din lume. Fiecre cuvant pe care îl spune este cântărit. Bănuiesc că muzica dă o rigoare mai ceva ca matematica. Studiile arată că muzica activează ambii lobi, spre deosebire de alte arte. Cu toate acestea, a fost interzisă.

Tace şi se uita la cameră. Pare încântat de tot ce e în jur. Pare că şi-ar dori să mai rămână aici. În această casă.

-Să mă zideşti? Ca într-un mormânt?

-Da. Un mormânt spre o nouă viaţă. Sau ca o perioadă de boală pe care o petreci la spital. Stai, te gândeşti. Vezi ce ai de făcut de aici înainte. Eu am grijă de tine până când ştii exact ce ai de făcut. E limpede ca pianist nu o să mai poţi fi prea curând şi că nu vei putea nici sa te plimbi pe o strada în plină zi. Detenţia există. Depinde cum o petreci şi ce scoţi din ea.

Aveam experienţă, ştiam ce spun. Doar că nu ştiam ce mă aşteaptă.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: