Aşa cum e greu să găseşti un copil căruia să nu-i placă zăpada e greu să găseşti un adult căruia să nu-i displacă. De ce? ce se pierde între copilărie şi maturitate? Avem haine mai călduroase, maşini sub fund, creme, loţiuni…Ceea ce însă se schimbă fundamental este că avem planuri. Ne dorim să ajungem undeva. Să facem ceva. Să fim cineva. Să arătăm ceva. Yăpada ne pune în perspectiva micimii noastre. maşinile nosatre ultra rapide se tîrîie ca nişte melci borţoşi. Ciymele noastre de piele nu fac căt o ceapă degerată. Zăăada ne arată limitele noastre, dependenţele noastre. Zăpada nu ne susţine deloc egoul. Nu ai cum lupta cu ea. Tot ce poţi face este să coabitezi cu ea şi să aştepţi să treacă. Şi să speri că măcar anul acesta te vei maturiza şi vei înţelege că nu poţi să te pui cu zăpada. Cu vîntul. Cu focul. Cu pământul. Că eşti doar o furnicuţă cu Louis Vuitton şi gura mare.

Cînd suntem mici suntem mari şi pe măsură ce creştem ne vrem tot mai mari şi ajungem minusculi…

 Aşa să fie? Trebuie să cazi în iubire, să fii prădat, vânat, dat de pământ? Altă cale nu există? N-ar fi oare normal ca iubirea să ne tragă în sus? Sa fie anti gravitaţională, selenară…Acest falling in love sau tomber amoureaux cred că te duc mai degrabă la ideea de carnalitate decât la sentimente aerate, primăvăratice. La noi verbul a cădea e folosit mai cu sens, aş zice. “A căzut grea”. Aşa da, are sens. Nu iubire, nu abureală, nu prosteală, sarcina, frate! Atunci da, e clar că ai cazut şi nu te ridici minimum nouă luni dacă nu o viaţă intreagă! Hai că am glumit! Nu-mi săriţi în cap, îmi plac copiii, ţăncii, plozii, infanţii, infamii…Nu, infamii nu e bine …

E interesant cum limba dacă stai să meditezi la ea, să-i dibuieşti dedesubturile îţi vorbeşte despre trăsăturile unui popor.

Românul spune frumos.M-am îndrăgostit. Am intrat în dragoste. Vorbesc din lăuntrul ei. Mi-a căzut cu tronc. Aici verbul a cădea este conţinut în expresia verbală care sugerează impactul devastator al acţiunii. M-a lovit în moalele capului. Mi-am pierdut minţile.

Acum am să fac o săritură peste ax şi am să vorbesc despre bathroom, salle de bain si ….baie. Doar ca să-mi susşin teza conform căreia limba spune multe despre stilul de viaţă al unui popor. Cănd spui salle de bain, ce vezi? Oglinzi, marmură, geamuri mari, lumină…Cănd spui baie-igrasie, abur, odoruri dubioase….

Aşa că la dragoste, punctăm noi, că suntem mai metafizici, mai către sentiment, emoţie, ceva frumos, înălţător dar la baie, ne iau francezii si englezii de nu ne vedem….

PS Acest articol nu este făcut să servească uzului elevilor deoarece este scris la mare mişto, caterincă, gen

Profesorii nu-si asuma procesul de invatamant.Vezi rezultatele la BAC. Vezi tonele de meditatii.

Parintii nu-si asuma copiii. Vezi “nu stiu ce sa ma mai fac cu el”, “alta generatie”, “nu pot sa-l ridic de la calculator”.

Primariile nu-si asuma sectoarele, orasele. Vezi problema cainilor vagabonzi pasati de colo dincolo. Vezi strazi varza. Vezi parcari inexistente.

Politicienii nu-si asuma politica. Vezi vreunul care o face?

Tinerii nu-si asuma batranii. Vezi cum ne plingem ca suntem o tara de asistati.

Oamenii sanatosi nu-si asuma bolnavii.

Nu ne asumama instoria. Ceea ce e bun uitam, ceea ce e rau, negam. Ne bucuram de rest, adica de nimic. Ingropam sub betoane toate descoperirile arheologice.

Nu ne asumam relieful. Vrem sa-l facem praf cu cianuri.

Nu ne asumam limba. Nu o invatam, nu o respectam.

Nu ne asumam nimic. Dar vrem sa ne fie bine. Cum poti sa traiesti binele fara sa-ti asumi raul, numai poporul roman poate sti.

PS Eu nu-mi asum diacriticele acestui articol si dau vina pe tastaura ca s-a blocat pe aia englezeasca. Deci sunt suta la suta romanca.

Zilele acestea ca de obicei România s-a divizat. Asta ne iese cel mai bine. Să ne separăm. Unii să arunce cu borduri şi alţii să le ia în freză. 

Ce simplu e şă ne întoarcem unii împotriva alţilor, cu toate că şi unii şi alţii mai ieri ne bucuram şi ţipam împreună. Ba că au ieşit “ai noştri”, ba că “noi suntem români”ba că-i laie, ba bălaie. Mie una mi-e dor sa mai câştige România un camponat la fotbal că alea sunt singurele momente în care suntem şi noi uniţi. Că în rest, bugetari versus patroni, uslaşi vs civili, şoferi vs pietoni, tineri vs bătrăni, angajaţi vs şomeri…. borduri să fie că mai găsim noi o cauză….Nea Videanu, bagă mare mă! ca avem nevoie în procesul tehnologic de exprimare critică la români de câteva diacritice şi linuţe de dialog!

Acum eu vă întreb, când suntem noi sinceri, autentici, neam, gintă latină …când ne bucurăm împreună şi fluturăm steaguri găurite sau când ne jucăm de-a bordura la CNN? Sau e tot aia….Toată legătura de limba, cultură, obiceiuri nu face nici cât o ceapă degerată când vine vorba de opţiunea politică…Cum am mai putea vorbi noi doi ceva cât timp şie îţi place Mitică şi mie Georgică c-o are mai mică (18 plus)…Cum să fim prieteni când ţie îţi place Steaua şi mie Dinamo? Cum să stau de vorbă cu tine când tu eşti bugetar şi eu lucrez la patron şi am oi mai multe mândre şi cornute şi concediu n-am că am business plan! Cum să tolerez eu ca tînăr să muncesc doar ca să suport cîteva milioane de pensionari? ETC ETC ETC

“Satana se mănâncă cu alţi draci în iad şi vrea ca şi noi să facem la fel” Arhimadrid Emilianos Simonopetritul

Dar eu azi am pierdut cursa cu mine. Mă vedeam eu pe mine cum pierd. Acum sigur, că un filozof mi-ar putea arăta că ar fi mai bine să mă identific cu partea care a câştigat. Întotdeauna există o parte din noi care a câştigat. Doar fiinţele cu adevărat înalţate pot fi unitare. Noi ăştialalţi suntem fragmentaţi până la Dumnezeu şi-o palmă mai sus cum spune expresia…Care-i palma mai sus de Dumnezeu nu ne spune nimeni. Dar asta-i altă poveste.

Cert este că astazi eu am pierdut lamentabil în faţa mea. Ar fi trebuit să fac ceva ce eu mi-am propus şi n-am făcut-o. Şi stau aşa ş mă întreb dacă mi-e mai uşor să lucrez cu impunerile mele sau cu ale celor de afară? Ce e mai greu sa te ţii pe tine în mînă din propria-ţi voinţă sau să îţi abandonezi voinţa unei voinţe superioare.

Trăim în lumea în care mulţi cugetă profund la un centimetru sub epidermă şi ar răspunde imediat fărăr clipirea unui neuron că voinţa proprie e singura  care contează . Poate, dacă o numim liber arbitru. Acel ceva în faţa căruia şi “Dumnezeu stă drepţi” (e un citat a cărui sursă îmi scapă). Dacă însă ne gădim la voinţa de a face baie sau voinţa de a te tolăni  în Haiti la soare astea deja sunt doar comodităţi pentru care nu avem nevoie de voinţă ci justificări.

Hai că am lălăit-o! Ceea ce voiam să spun de fapt este că nimic nu mă scoate mai tare din minţi decît să stabilesc ceva ca fiind bun, propriu mie, de făcut etc şi să nu fac acel lucru din lene. Care lenea se pare că şi ea îmi e proprie şi bună de făcut Dar căteodată o cădere poate acţiona ca un inel tras la o grenadă ce va exploda şi-ţi va propulsa viaţa (în bine)  cum nici nu crezi. Să fie acestea îndreptăţiri? Probabil. Dar dacă mă veţi vedea că explodez să ştiţi că au fost mai mult decît atât.

În concluzie, justificativ sau nu, laş sau curajos, meschin sau generos, cîteodată o greşeală face cât o mie de lucruri bune, dacă ştii să o trăieşti, să o savurezi şi s-o asimilezi astfel încât să n-0 mai repeţi. Prea curând

Pentru că până la urmă şi cu greşeli se hrăneşte omul, nu doar cu pîine…

Stăteam şi mă gîndeam, dacă şi moartea e privită ca o gogoriţă, ce şansă mai avem să înţlegem ceva din viaţa asta…Gândul morţii e unul dintre cele mai puternice exerciţii de spiritualizare al mai tutror religiiilor. Nu ma refer evident la “New Age crape” care nu e nici o religie şi nici urmă de spiritualitate n-are. Mă refer la religii serioase, care au format oameni şi care au reuşit să dea răspunsuri.

Să meditezi la finalul vieţii înseamnă în primul rînd să te gândeşti ce contează şi ce nu. Să îţi analizezi motorul, să te gîndeşti ce-l pune în mişcare, să cauţi în tine. Nu-i uşor. Şi nu-i plăcut. De aici vine şi frenezia chefurilor fără sfârşit, a omului mereu energic (chit că energia îi vine din tub) a tinereţii fără bătrăneţe şi-a vieţii fără de moarte. De aici obsesia cremelor, a operaţiilor, a siliconului, colagenului, serului fiziologic şi altor ălea de păcălit timpul fraier.

Aşa că dacă luam şi moartea peste picior se cheamă că ne-am cam tăiat ultima şansă de a înţelege de ce ne-am născut. Evident că în clipa morţii ne pasă prea puţin dacă avem riduri sau nu, dacă pielea de pe burtă e destul de întinsă  sau altele din această arie profundă de interes…nu ştiu pe nimeni care în ultima clipă să fi spus cî-i pare rău că moare şi nu şi-a pus silicoane…în acee clipe în general oamenii regretă că nu şi-au exprimat mai mult iubirea, că n-au fost mai buni, că n-au petrecut destul timp cu cei apropiaţi…

 Dar hei! cine spune că are vreo importanţă asta…totul e să rîdem, să fim ironici, cinici să arătăm că suntem mai presus de toate, să curgă şampania, să urle muzica… Şi dacă vom găsi în jurul nostru nişte fraieri care să facă la fel aproape că putem ajunge să şi credem că totul e o mare glumă pe care numai noi, inteligenţii lui peşte prăjit am priceput-o.

Mă astept ca în curand să apară pe FB o aplicaţie numai bună să-ţi spună numele tău de diavol, armata din care faci parte, sufletele pe care le-ai câştigat pentru iad, temperatura smolii în care te scalzi, intensitatea mirosului de pucioasă şi gradul de arsură. Şi sunt convinsă că multă lume ar folosi-o şi chiar şi mai multă ar da like like like …

ps sunt convinsă că acest articol nu-mi va aduce mult trafic şi nici mulţi susţinători fiindcă noi acum suntem în plin New Age când urechile noastre sunt desfătate cu ideea că tot ceea ce contează este să te distrezi, să cauţi fericirea şi să te bucuri de viaţa. Evident, în cel mai comercial şi banal fel posibil. Pînă şi ideea profundă de prezenţă este deturnată către a te bucura de ceea ce poţi azi fără niciun fel de urmă de responsabilitate pentru mâine, gând pentru celalalt sau tresărire că o acţiune de-a ta bucurându-te i-ar putea face lui mult rău. Ne folosim unii pe alţii aşa cum folosim aţa interdentară. Regulat, fără emoţie şi fiindcă ni s-a spus că asa e bine.

Una din vocile afurisite din capul meu mă întreabă:

-Da dacă-i de mămăligă ce are? Că e mai românească, se face uşor şi tot aşa place mai tuturor.

N-aş vrea un an de mămăligă fiindcă e făcută dintr-un singur element. Sau hai trei dacă socotesc şi apa şi sarea. Deci e prea monocordă. Apoi nu-mi place că se dă pe foc. Am tot avut ani din ăştia trecuţi prin foc de tot învârteam, învârteam şi la sfărşit…nimic, mămăligă! Deci nu vreau nici muncă prea multă, nici foc.

Tiramisu are ouă, deci miez, germinează, e viu.

 Brânza cremoasă te face să poţi înghiţi mai uşor eventualele zile mai puţin răsărite.

Pişcoturile( cărora nu ştiu zău de ce li se spune în engleză “ladyfingers” ce degete or avea pe la ei femeile nici nu vreau să mă gândesc!) au un aer sărbătoresc şi îmi doresc un an cu multe zile de sărbătoare.

Cafeaua în care sunt înmuitate e un semn că voi sta trează şi asta numai pentru că voi avea de ce.

Să nu uităm stropul de cognac, whisky, amaretto-numai bun să relaxeze spiritul…

…iar praful de cacao, ei bine, acela este doar ca să-mi amintească de ceilalţi ani şi să mă facă să mă bucur şi mai mult de acesta!

Îmi place că se lucrează pe straturi şi că altemează texturile. Deci va fi un an în care nu ma voi plictisi. Şi cine mă cunoaşte…

Aşa că asta-i. Vă invit pe toţi la anul meu de Tiramisu. Sigur, dacă vreţi. Dacă nu vă las cu anii voştri de ciulama, musaca, zacuscă, poale în brâu, gogoşi sau ce vreţi voi.

Să fie cum vreţi! Sa fiţi iubiţi, fericiţi şi mâncaţi Ia mai mânaţi măi, hăi, hăi!

Răul nu se luptă niciodată cu binele ci numai cu răul. Marea tema a luptei binelui cu răul e o gogriţă răsărită din poveştile menite să ţină copiii înfricoşaţi în faţa maturizarii deci mult mai uşor de controlat. Binele întotdeauna stă şi aşteapta ca răul să se consume pe sine în lupte şi apoi binele răsare ca unică opţiune. Singurul fel în care binele triumfă este din  regula- întotdeauna să triumfe răul cel mai mic. Răul cel mai mic învinge răul mai mare. Şi răul e din ce în ce mai mic…pînă la nimic. O fi adevărat?  Dacă ne uităm în jur, nu e. Dacă ne uităm la ştiri, nu e. În schimb, dacă ne uităm în interiorul nostru, la conştiinţa noastra, la luptele din noi, “Vocea” are dreptate. Întotdeauna cîştigă răul cel mai mic. Sigur, cu mari variaţii de la om la om…răul cel mai mic al unuia ca Hitler nu e acelasi cu răul cel mai mic al Maicii Teresa…

După cum e la fel de adevărat că dacă ne uităm cu sinceritate în noi, trebuie să simţim că există acolo un bine care nu se pângăreşte cu lupte meschine şi care doar ne aşteaptă să ne plictisim să fim meschini, egoişti şi mult prea încălciţi în “machiaverlăcurile” noastre…

Mai găndiţi-vă la asta şi voi aştia care nu aveţi febră. Eu acum mă duc să-mi fac un ceai. Al 1001-lea. Dar sunt convinsă că răceala asta cumplită este răul cel mai mic….

Curaj înseamnă să mergi pînă la capătul deciziei luate de tine. Ai decis că ai o bătălie de dat, poate că nu ai estimat bine adversarul, poate că are mai mulţi arcaşi decît credeai, dar nu te întoarce pe călcâie. Luptă-te şi dacă e nevoie să mori, mori. Până la urmă sunt de acord cu muma lui Ştefan cel Mare. “De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu”. 

Oscilaţiile, doi paşi înainte unul înapoi, explorarea universurilor posibile, pendularea între dacă şi parcă, cum o fi, ce-o păţi, sunt pur feminine.

Ein Mann, ein Wort! Asta este definiţia bărbatului, din punctul meu de vedere.

 Şi acum mă uit în jur. În politică, ce văd? Posesori de cromozom Y care zburdă dintr-un partid în altul după cum li se fâlfâîie.  Li se fălfîie, că erecţii nu pot avea evident! decât bărbaţii.

Mă uit în societatea civilă. Ce văd? Divorţuri, divorţuri, divorţuri. Cele mai multe sunt din cauza bărbaţilor care vor alte femei, mai tunate şi mai puţin devreme acasă. Şi din a femeilor care se uită prea mult la filme romantice în care bărbatul n-are altă treabă decât să-i presare ei petale de trandafir, dimineaţa , la prînz şi seara.

Mă uit în sport. Ce văd? Păi tot ce văd în lumea politică şi-n societatea civilă.

Mă uit în armată…sau poate mai bine, nu!

Mă uit în artă. Discuţii, discuţii, discuţii. Căte discuţiii, atîtea reveniri.

Nu dau cu piatra. Nu cred că bărbaţii sunt de vină că au uitat cum să fie bărbaţi. Am muncit cot la cot cu ei pentru asta. Am vrut funcţii de conducere şi bani mulţi. Am vrut să nu mai stăm acasă să ne creştem copiii. Din ce în ce mai multe femei care se laudă că şi-au reluat serviciul la nici o săptămână după ce au născut. Am bătut cu pumnul în masă că suntem la fel. Şi am ajuns la fel. Bărbaţii sunt nişte muieruşti. Iar noi suntem bărbătoase. Şi ne mai miram că nu ne merge bine. Femeile cred că să fii feminină înseamnă să-ţi pui o fustă scurtă, cercei lungi şi pantof cu toc. Bărbaţii merg la sală şi trag de fiare convinşi că asta le va ridica nivelul de masculinitate.

Ce-i de făcut? Cum să ajungem înapoi la un firesc al lucrurilor. În niciun caz prefăcându-ne că e bine. În niciun caz acceptând că astea sunt vremurile. În niciun caz printr-o campanie socială. În niciun caz printr-un vaccin. În niciun caz printr-un teledon sau  printr-o impunere exterioară. Nu e nevoie să danseze nimeni pentru acest vis al nostru! El se va împlini doar printr-un execrciţiu de conştientizare care duce simplu, firesc, către iubire.

Să ne iubim pentru că suntem diferiţi. Să sărbătorim aceste diferenţe, să fim măgulite că suntem femei. Să îi admirăm că sunt bărbaţi. Să cultivăm în ei curajul şi în noi terenul pentru curajul lor. Orice ar înseamna asta….